Crâmpoşia nu e o ţărăncuţă

Când vine vorba despre soiul românesc crâmpoşie, versurile bahice meşterite de Păstorel Teodoreanu sunt frecvent invocate:

„Cercând sticluţe vechi şi azi, şi ieri,

Am dat de Crâmpoşie-ntr-o sticluţă.

Ce-i Crâmpoşia ? E o ţărăncuţă,

Dar care place foarte la boieri.”

Ca şi alte soiuri tradiţionale româneşti, crâmpoşia e înconjurată de legende orale şi de puţine mărturii scrise. Cele scrise, cum este şi acest catren bahic intitulat „Nuri”, ţin mai mult de zona literar-folclorică şi mai puţin de cea ştiinţifică şi susţin o anume imagine despre Crâmpoşie, care merge mână în mână cu pasiunea românească pentru vinul „alb, rece, mult şi gratis”. Cum n-am prea avut ocazia să bem crâmpoşii din „sticluţe vechi şi azi, şi ieri”, nu se ştie mai nimic despre capacitatea de învechire a vinului făcut din acest soi. În consecinţă, crâmpoşia păstrează, cel puţin în ochii nespecialiştilor, imaginea frivolă a unui vin uşurel, de vară, de băut proaspăt, în cantităţi mari.

În plus, puţină lume ştie că, de fapt, începând cu anii 70, există două soiuri de crâmpoşie omologate în România. Pe lângă tradiţionala crâmpoşie, a cărei istorie se pierde în negura timpului, există şi Crâmpoşia Selecţionată, obţinută prin fecundarea liberă a vechiului soi, în 1972, de către un grup de cercetători de la Staţiunea de cercetare de la Drăgăşani. Nu cunosc numele acestor cercetători, dar le port cea mai vie recunoştinţă. Am avut ocazia de curând, să degust o Crâmpoşie Selecţionată Prince Stirbey 2003, care ar putea să stea fără teamă alături de vinurile bune din alte soiuri locale din întreaga lume.

Crâmpoşia Selecţionată Prince Stirbey 2003 era impecabil păstrată, cu o culoare foarte vie şi un nas proaspăt, cu tonuri aromatice asemănătoare rieslingului de Rhin tânăr (!), cu aciditate bună, care făcea vinul să pară cu 3-4 ani mai tânăr, şi cu mult mai complex şi ca arome şi ca textură, decât orice alt vin mai tânăr din crâmpoşie pe care l-am băut vreodată. Mi s-a părut deosebit de interesant modul în care a evoluat prin îmbătranire acest vin, căpătând corpolenţă, structură şi arome mai definite, dar păstrând aciditatea şi vioiciunea proprie soiului.

Un alt experiment pe care oenologul Oliver Bauer l-a încercat la Drăgăşani este spumantul din Crâmpoşie, care arată capacităţile de învechire şi versatilitatea acestui soi romanesc, care nu se bucură de faima cu care e înconjurată feteasca, dar care, din punctul meu de vedere, îşi confirmă potenţialul.

Poate că viticultura românească ar trebui să se concentreze mai mult asupra soiurilor locale şi să le exploreze caracteristicile, nu doar pentru că ele reprezintă o formidabilă nişă de export, cât mai ales pentru faptul că ele definesc o identitate locală, fără de care eforturile noastre de a ne prezenta drept o viticultură cu tradiţie n-ar avea niciun fel de acoperiere în realitate.

Şi pentru că toate aceste eforturi trebuie comunicate publicului larg, eu una, visez la o revistă de specialitate aşa cum a fost pe vremuri “România viticolă” care să conţină studii despre soiurile locale, să consemneze diferite moduri de vinificare, studii geologice şi rapoartele anilor de recoltă în fiecare podgorie în parte, care să se constituie într-o memorie a ceea ce s-a făcut, în aşa fel încât vinurile din soiurile locale româneşti să depăşească lungul interimat şi faza „de potenţial”.

4 Comments

Filed under soiuri de strugure, vinuri româneşti

4 Responses to Crâmpoşia nu e o ţărăncuţă

  1. Cred ca de aici lipseste termenul “sec”: „alb, rece, mult şi gratis”. Asta doar asa, ca un semn de invidie din partea noastra, a muritorilor de rand, care n-au avut placerea de a degusta un vin alb romanesc atat de vechi si mai ales bun. Referitor la soi, eu am o teorie oarecum…teoretica, cred ca soiurile astea din care stramosii s-au infruptat cel putin 3000 de ani si-au lasat amprenta in genele noastre, iar asta amplifica gradul de placere, fac parte din ceea ce suntem, sunt o particica din fiecare. Iar spumantul..jos palaria, n-are concurenta in spatiul mioritic.

    • Mona

      Draga Mihai, conform teoriei tale ar rezulta ca pasiunea mea pentru rieslingul de Rhin se datoreaza radacinilor mele germanice, iar cea pentru uleiul de masline genelor grecesti 🙂
      In rest, nu prea ai pentru ce sa ma invidiezi. O sticla de Cramposie selectionata costa la crama Stirbey 30 de lei, daca o cumperi si o pui in pivnita vreo 5 ani (recolta 2011 are dop de pluta), vei bea cam ce am baut si noi. Cred ca orice muritor – cu pivnita 🙂 – isi poate permite acest experiment.

  2. Hmmm…inca 5 ani de asteptare e prea mult :).
    Intradevar tentanta Cramposia si sunt invidios si eu .
    Ca sa rezolvam problema invidiei , data viitoare fa-ne o invitatie 🙂 si venim si noi cu ceva in punga 🙂

Leave a Reply