– interviu cu David Oprea –
De fiecare dată când celebra zicală românească “Cu o floare nu se face primavară” mă descurajează, obişnuiesc să îmi recit poezioara lui Emily Dickinson, „To make a prairie” (1755):
„To make a prairie it takes a clover and one bee,
One clover and a bee.
And revery.
The revery alone will do,
If bees are few.”[1]
Îmi place să cred că blogul poate fi şi un mod de a întreţine speranţa sau o cărjă pe care se sprijină demonstraţia că albinele nu sunt pe cale de dispariţie şi chestionez adesea motivaţiile altor autori de bloguri. Pe David Oprea l-am cunoscut în lumea vinului şi apoi am descoperit că e şi el autor de blog.
De profesie avocat, David a studiat în străinătate şi s-a întors acasă ca să contribuie la ceea ce el numeşte „victoria revoluţiei normalului în România”. Mi-a făcut plăcere să-l provoc la o discuţie despre vin si blog.
Citesc cu plăcere Devotat. Care e povestea lui ?
Pasiunea mea cea mai mare, mai mare chiar decât vinul, e…istoria. Am vrut să-mi creez un loc în care să-mi păstrez poveştile din istorie care m-au impresionat cel mai mult şi să le împărtăşesc şi altora. Dacă tot stă discuţia noastră sub semnul vinului, am vrut să-mi fac un fel de…cramă de gânduri, informaţii, poveşti. Vinurile sunt foarte tinere, am început să scriu în 2009.
Îţi conferă scrisul pe blog senzaţia că ai schimbat ceva, că ai urnit o pietricică care va face valuri în balta comunitară ? Ce tip de satisfacţie îţi oferă blogul?
Să fiu sincer, tipul acela de satisfacţie clasică scriitoricească nu îl am decât de vreo două ori pe an, când scriu ceva de care sunt cu adevărat mulţumit. Nu am nimic de demonstrat pe blog, nici mie nici altora, preiau din aer, din cărţi sau din călătorii câte o idee sau o poveste şi o ţintuiesc acolo.
În ceea ce priveşte schimbarea lucrurilor, fiecare ar trebui să se implice cum ştie mai bine: scriind manifeste pe blog, votând, luptându-se cu autosuficienţa şi cu lipsa de educaţie, iesind în stradă pentru Roşia Montana, încercând să creeze un vehicul politic nou, cum am încercat şi eu împreună cu alţi…entuziaşti în 2012-2013, etc. Mai puţin stând confortabil în fotoliu sau în faţa facebook-ului şi înjurând de zor că lucrurile merg prost în ţara asta, dar fără a face nimic, decât eventual a-i critica pe alţii care încearcă să facă…
De unde pasiunea pentru vin?
Mai ţin minte doar că eram copil de 7-8 ani şi în vacanţele pe care le făceam la ţară, la bunici, pe valea Râmnicului Sărat, la mese toata lumea avea în faţă un pahar de vin şi eu aveam un pahar mic, de ţuică, din care beam vitejeşte vin alături de ceilalţi comeseni. Probabil de acolo. Dar, încercările mai serioase de a-mi face o cultură generală în domeniu au demarat acum vreo 5-6 ani.
Vinurile preferate, povestea favorită?
Nu le mai ştiu : câte o Rioja, un Chasse Spleen, un Graves alb, un Cloudy Bay, o Fetească Neagră Davino, un Negru de Drăgăşani Stirbey 2008… Cel mai interesant vin a fost cel degustat la un concert de muzica fado în Portugalia, la Coimbra, într-o capela transformată în sală de concerte. Nici măcar nu mai ştiu dacă era Ribeira de Douro sau din regiunea Dao. Mai am mult de lucrat la consolidarea culturii generale oenologice, nu stăpânesc (sper eu) decât Romania, dar îţi promit că o să mă ţin serios de proiect.
Asemeni discuţiilor despre fotbal, poveştile despre vin pot fi un excelent preambul în orice discuţie de business. Consideri că oamenii îşi doresc să se priceapă la vin pentru că există o doză de coolness în treaba asta sau pentru ca vor un set de cunoştinte menite să îmbunătaţească calitatea vieţii ?
Excelentă întrebare. Ce coolness, poţi să-i spui de-a dreptul fiţă… În lumea de business, ca şi în cea a avocaţilor de business, există încă o doză mare de “coolness”, ca în orice domeniu care este în faza de început, de stabilire/restabilire a reperelor.
Da, vinul a devenit unul dintre subiectele accesorii preferate în cadrul discuţiilor de business. Contează mai puţin dacă se întâmplă din convingere sau din “coolness “, atâta timp cât singurul criteriu de alegere al vinurilor de calitate nu este preţul cât mai ridicat.
Participă promovarea vinului la ”victoria revoluţiei normalului” în România?
Unii observatori ai pieţei vinului ar putea zice că ne îndreptăm spre o victorie a anormalului, judecând după preţuri…
Glumeam. Da, povestea vinului din ultimii 10-15 ani din România e una de succes, e o frumoasă evoluţie întru normal, e unul din puţinele domenii în care românii (cu ajutorul unor străini, desigur, în primul rând al Uniunii Europene) au ştiut să valorifice resursele pe care le-a aruncat Dumnezeu pe aici în drumul lui cu Sfântul Petru la facerea lumii. E un domeniu dinamic, cu inovaţii anuale şi reconstituiri, cu peisajele şi personajele lui, cu ale sale conflicte de orgolii demne de cauze mult mai bune. E un business, da, dar cred că ceea ce îi uneşte pe toți cei implicaţi, de la patron la divizia de vânzări, e dragostea pentru produs ca atare; nu cred că există prea mulţi angajaţi ai producătorilor de vin cărora să nu le placă să bea vin şi să petreacă puţin timp încercând să-l înţeleagă. Refuz să cred că poţi să vinzi vin la fel cum ai vinde rulmenţi. Poate asta este şi unul din secretele succesului „ramurii”.
Cât de importantă e pentru tine eticheta ? Ai cumpăra o sticlă de vin doar pentru că îţi place eticheta ?
Da, aş cumpăra fără nicio ezitare. Eticheta e parte din poveste, e promisiunea reveriei, nu ?
[1] În traducerea lui Iordan Chimet
“Să faci o poiană,
s-ar cere un trifoi şi-o singură albină.
Un trifoi, o albină, şi-o visare.
Dar şi cu o simplă visare se poate,
Când albinele sunt numărate.“
