N-am mai fost pe litoralul românesc în sezon de vreo 6-7 ani, dar în acest an, am cedat tentației de a vizita un camping nou în VamaVeche: Sandalandala. Nu a fost o decizie inspirată și m-am hotărât să vă povestesc aventura noastră pentru că nu e prima dată când văd locuri frumos construite, muncite, haios branduite, la care au lucrat profesioniști în domeniu care, după lansare, sunt lăsate pe mâna unui management nepăsător și a unui personal neinstruit și nepoliticos. E mare păcat pentru că locul e frumos și bine împărțit din punctul de vedere al funcționalității între zona de campare, de masă, de agrement- etc și mai ales e curat. O premieră pentru Vama Veche!
Din păcate, cu excepția curățeniei, multe din lucrurile cu care se laudă pe website nu există în realitate. În primul rând, campingul nu ar trebui să găzduiască mai mulți oameni decât poate gestiona. Noi am ajuns într-o sâmbătă seară, și la recepție, ne-a întâmpinat o delegație de tineri care se plângeau personalului campingului că nu este apă caldă. “Da, nu este, le-a confirmat amabil, fata de la recepție. Panourile solare nu fac față. Sunteți prea mulți. Mai încercați în 2 ore.” Reclamanții au plecat cu coada între picioare și în fața privirii mele ușor perplexe, presupun, fata de la recepție a adăugat cu mândrie: “Weekend-ul ăsta sunt 400, dar săptămâna trecută în weekend-ul prelungit am avut 900 de persoane.”
Mi-am adus aminte de anii 1993- 1994 când în Vama Verche nu exista apă curentă, dar se putea campa pe plajă, fară bani. Acum prețul unei șederi la un camping concept cum este Sandalandala este de 120 de ron pe noapte pentru un cort de 4 persoane. Adică exact prețul la care puteți închiria o cameră- cu apă caldă !- la gazdă. Nu-i cam mult? Pe website-ul Sandalndala acest preț este definit ca fiind “costul fericirii”.
Și poate că prețul ar fi acceptabil dacă serviciile oferite de restaurant n-ar fi un dezastru. Sâmbătă seara, în timp ce se desfășura o degustare de vin și priveam încântată că pe fiecare masă erau pahare și lumea bea vin, ne-am hotărât să cerem și noi la bar, două pahare de sauvignon blanc de la Liliac, ca să intrăm în atmosferă. Când am ajuns cu ele la masă, am constat că într-un pahar aveam sauvignon și în celălalt aveam fetească. Mă rog, era tot vin alb, același brand, ce rost mai avea să mă duc la barman să-i explic care e, totuși, diferența. Și bine că nu m-am dus…
Luni dimineață 80 % dintre cei campați la Sandalandala au plecat, în restaurant nu erau mai mult de 3 mese ocupate, așa că ne-am făcut curaj să încercăm mic dejunul. Existau 4 variante de mic dejun standard – un ceai de fructe, un croissant, o omletă sau ochiuri, 2 felii de pâine, unt și gem- la prețuri între 17 si 22 de lei. Singurul lucru care presupunea posibilitatea vreunei opțiuni era omletă sau ochiuri, ceaiul nu putea fi decât de fructe de pădure, gemul la fel. În fine, au venit frumos așezate pe platouri de lemn. Omleta era rece. I-am spus chelnărului că omleta este rece. A ridicat din umeri a neputință și a zis: “Îmi pare rău, dar așa a făcut-o bucătarul de dimineață.” !!? Ceaiul de fructe avea gust de gumă de mestecat, așa că l-am rugat pe chelnăr să-mi aducă un expresso dublu de la bar. Omul s-a uitat la mine neîncrezător și m-a întrebat: “Adică, vreți un expresso dublu în aceeași ceașcă ?” O întrebare metafizică la care trebuie să recunosc nu mă gândisem și la care poate aș fi râs dacă era altul contextul.
Luni seară, în jur de ora 23:00, când ne-am reîntors în camping, doi băieții strângeau de zor corturile rămase goale. Unul dintre ei scosese o boxă, pe peluză, chiar în fața cortului nostru, din care se scurgea la volum mare muzică electronică. L-am rugat să o închidă, explicându-i că trebuie să adoarmă copiii înainte de miezul nopții când, ca la un semn cu o bagetă magică, toată muzica amestecată de la barurile de pe plajă, reverberează în camping. Vizibil supărat de pretențiile mele, mi-a spus că, pentru că am copii mici, o să o dea mai încet. Am insistat să o închidă. A plecat bolborosind niște adjective pe care nu le pot reproduce și a mutat boxa în cealaltă parte a peluzei. În timp ce cugetam dacă merită să plec în căutarea managementului căruia să-i explic că am plătit totuși pentru un loc de dormit și să-i sugerez că ar fi mai util să-și doteze personalul meloman cu niște căști, au mai ieșit câțiva oameni din corturile vecine și boxa a fost închisă. A doua zi de dimineață, am întâlnit-o pe doamna de la recepție – care e tot timpul pe acolo și despre care am presupus că face parte din managementul campingului sau poate e chiar proprietara- și am întrebat-o dacă e o constantă a campingului faptul că muzica de la barurile de pe plajă, amplificată, ca într-o pâlnie, e proiectată în camping și se aude în fiecare zi până la 5- 6 dimineața. Oare patronii barurilor respective știu asta? Răspunsul a venit prompt în cel mai tradițional stil românesc și a fost motivul pentru care am scris acest articol: “Așa e la Vama Veche! Ați vrut la Vama Veche, asta e !”
Am cedat așadar în fața evidenței faptului că Vama nu mai e un loc pentru mine și am înțeles cu această ocazie de ce în zilele de vineri și sâmbăta la miezul noptii se merge cu mașina bară la bară pe sensul de mers de la 2 Mai la Vama Veche. Vama nu mai este un loc unde merită să dormi, să mănânci și să bei bine, ci unul în care doar să te îmbeți și să dansezi pe mese, cu servicii scumpe și proaste, dar cu distracție care lipsește din alte locații ale litoralului românesc. Departe de mine gândul de a condamna beția și dansul pe mese, doar mi-am petrecut toată perioada studenției în Vama Veche, dar atunci de ce să marketezi Sandalandala ca un loc fain, cu bibliotecă, vinuri alese și design ?
