Tag Archives: Vama Veche

Alandala la Sandalandala

N-am mai fost pe litoralul românesc în sezon de vreo 6-7 ani, dar în acest an, am cedat tentației de a vizita un camping nou în VamaVeche: Sandalandala. Nu a fost o decizie inspirată și m-am hotărât să vă povestesc aventura noastră pentru că nu e prima dată când văd locuri frumos construite, muncite, haios branduite, la care au lucrat profesioniști în domeniu care, după lansare, sunt lăsate pe mâna unui management nepăsător și a unui personal neinstruit și nepoliticos. E mare păcat pentru că locul e frumos și bine împărțit din punctul de vedere al funcționalității între zona de campare, de masă, de agrement- etc  și mai ales e curat. O premieră pentru Vama Veche!

Din păcate, cu excepția curățeniei, multe din lucrurile cu care se laudă pe website nu există în realitate. În primul rând, campingul nu ar trebui să găzduiască mai mulți oameni decât poate gestiona. Noi am ajuns într-o sâmbătă seară, și la recepție, ne-a întâmpinat o delegație de tineri care se plângeau personalului campingului că nu este apă caldă. “Da, nu este, le-a confirmat amabil, fata de la recepție. Panourile solare nu fac față. Sunteți prea mulți. Mai încercați în 2 ore.” Reclamanții au plecat cu coada între picioare și în fața privirii mele ușor perplexe, presupun, fata de la recepție a adăugat cu mândrie: “Weekend-ul ăsta sunt 400, dar săptămâna trecută în weekend-ul prelungit am avut 900 de persoane.”

Mi-am adus aminte de anii 1993- 1994 când în Vama Verche nu exista apă curentă, dar se putea campa pe plajă, fară bani. Acum prețul unei șederi la un camping concept cum este Sandalandala este de 120 de ron pe noapte pentru un cort de 4 persoane. Adică exact prețul la care puteți închiria o cameră- cu apă caldă !- la gazdă. Nu-i cam mult? Pe website-ul Sandalndala acest preț este definit ca fiind “costul fericirii”.

Și poate că prețul ar fi acceptabil dacă serviciile oferite de restaurant n-ar fi un dezastru. Sâmbătă seara, în timp ce se desfășura o degustare de vin și priveam încântată că pe fiecare masă erau pahare și lumea bea vin, ne-am hotărât să cerem și noi la bar, două pahare de sauvignon blanc de la Liliac, ca să intrăm în atmosferă. Când am ajuns cu ele la masă, am constat că într-un pahar aveam sauvignon și în celălalt aveam fetească. Mă rog, era tot vin alb, același brand, ce rost mai avea să mă duc la barman să-i explic care e, totuși, diferența. Și bine că nu m-am dus…

Luni dimineață 80 % dintre cei campați la Sandalandala au plecat, în restaurant nu erau mai mult de 3 mese ocupate, așa că ne-am făcut curaj să încercăm mic dejunul. Existau 4 variante de mic dejun standard – un ceai de fructe, un croissant, o omletă sau ochiuri, 2 felii de pâine, unt și gem- la prețuri între 17 si 22 de lei. Singurul lucru care presupunea posibilitatea vreunei opțiuni era omletă sau ochiuri, ceaiul nu putea fi decât de fructe de pădure, gemul la fel. În fine, au venit frumos așezate pe platouri de lemn.  Omleta era rece. I-am spus chelnărului că omleta este rece. A ridicat din umeri a neputință și a zis: “Îmi pare rău, dar așa a făcut-o bucătarul de dimineață.” !!? Ceaiul de fructe avea gust de gumă de mestecat, așa că l-am rugat pe chelnăr să-mi aducă un expresso dublu de la bar. Omul s-a uitat la mine neîncrezător și m-a întrebat: “Adică, vreți un expresso dublu în aceeași ceașcă ?” O întrebare metafizică la care trebuie să recunosc nu mă gândisem și la care poate aș fi râs dacă era altul contextul.

Luni seară, în jur de ora 23:00, când ne-am reîntors în camping, doi băieții strângeau de zor corturile rămase goale. Unul dintre ei scosese o boxă, pe peluză, chiar în fața cortului nostru, din care se scurgea la volum mare muzică electronică. L-am rugat să o închidă, explicându-i că trebuie să adoarmă copiii înainte de miezul nopții când, ca la un semn cu o bagetă magică, toată muzica amestecată de la barurile de pe plajă, reverberează în camping. Vizibil supărat de pretențiile mele, mi-a spus că, pentru că am copii mici, o să o dea mai încet. Am insistat să o închidă. A plecat bolborosind niște adjective pe care nu le pot reproduce și a mutat boxa în cealaltă parte a peluzei. În timp ce cugetam dacă merită să plec în căutarea managementului căruia să-i explic că am plătit totuși pentru un loc de dormit și să-i sugerez că ar fi mai util să-și doteze personalul meloman cu niște căști, au mai ieșit câțiva oameni din corturile vecine și boxa a fost închisă. A doua zi de dimineață, am întâlnit-o pe doamna de la recepție – care e tot timpul pe acolo și despre care am presupus că face parte din managementul campingului sau poate e chiar proprietara-  și am întrebat-o dacă e o constantă a campingului faptul că muzica de la barurile de pe plajă, amplificată, ca într-o pâlnie, e proiectată în camping și se aude în fiecare zi până la 5- 6 dimineața. Oare patronii barurilor respective știu asta? Răspunsul a venit prompt în cel mai tradițional stil românesc și a fost motivul pentru care am scris acest articol:  “Așa e la Vama Veche! Ați vrut la Vama Veche, asta e !”

Am cedat așadar în fața evidenței faptului că Vama nu mai e un loc pentru mine și am înțeles cu această ocazie de ce în zilele de vineri și sâmbăta la miezul noptii se merge cu mașina bară la bară pe sensul de mers de la 2 Mai la Vama Veche. Vama nu mai este un loc unde merită să dormi, să mănânci și să bei bine, ci unul în care doar să te îmbeți și să dansezi pe mese, cu servicii scumpe și proaste, dar cu distracție care lipsește din alte locații ale litoralului românesc. Departe de mine gândul de a condamna beția și dansul pe mese, doar mi-am petrecut toată perioada studenției în Vama Veche, dar atunci de ce să marketezi Sandalandala ca un loc fain, cu bibliotecă, vinuri alese și design ?

2 Comments

Filed under nu încerca să faci asta cu vinul

“Nepriceperea” la vin ca opţiune

 Irina este prietena mea. Ne ştim de o viaţă, adică din clipa în care am realizat că avem în comun plaja de la Vama Veche, pasiunea pentru lingvistică şi cărţile copilăriei: „Antologia Inocenţei” şi „Povestea fără sfârşit”. De câţiva ani (cam mulţi), locuieşte prin Europa. Ne vedem rar, dar ne citim reciproc blogurile. N-am avut niciodată timp să ne plictisim împreună povestind fără sfârşit, şi am decis s-o facem, din când în când, şi în lumea digitală.

Despre „nepriceperea” la vin ca opţiune.

O colegă mai de curând dusă prin România ne-a adus ultimul tic conversaţional preluat folcloric de la o televiziune la care nu ne uităm niciunul: „Nu ştiu io, dom’ne, din astea, nu ştiu!”. Fix aşa mă simt şi eu dacă mă pui să scriu despre vin. Beau vin? Beau, dar cu sentimentul că n-aş şti dacă mi s-ar pune în pahar o bijuterie de zeci de ani sau un vin de supermarket care, întâmplător, să mi se potrivească. Am priceput doar subiectiv ce-mi place – în mare, dar nu am cerul gurii şcolit suficient încât să fac diferenţe substanţiale.

Asta nu fiindcă nu m-aş fi dus la degustări în locuri mirifice (cea din Zuiderwoude, un strop mai sus de Amsterdam, unde şezi la o mescioară de tablă în curtea unei ferme din lemn frumos vopsit, coborând de pe bărcuţa pe care ai priponit-o în stuful din spatele casei şi unde te alintă niscai raze de soare refractate printr-un pahar de Baron de Ley – care a rămas de asta unul din favoritele mele absolute în materie de vinuri albe – în timp ce un meşter într-ale licorilor îţi deapănă poveşti cu dealuri însorite şi cu pământuri de acidităţi şi compoziţii diverse, e de recomandat oricărui pasionat). Însă nu mă pricep fiindcă…

Cred că nu mă pricep nu numai fiindcă nu m-ar fi interesat suficient subiectul încât să vreau să ştiu mai multe despre subtilităţile buchetelor şi ale culorilor. În fond, despre subtilităţile mirodeniilor am vrut să ştiu mai multe şi gătesc acum după ureche în tot soiul de tipuri de bucătării aşa-zis exotice, fiindcă dacă pricepi ce face fiecare gust şi cum se combină ele, atunci poţi să… compui. Mă tem că unul dintre motivele pentru care n-am aprofundat subiectul complementar al vinului este o oarecare vână, să-i zicem „proletară”, de pe urma căreia nu-mi place să mă duc nici la restaurantele cu prea mult ştaif. Dacă-mi dai două boabe pictate cu o trăsătură de pensulă de sos pe o farfurie şi-mi spui că e o simfonie a gustului („enjoy!”), pentru care să-ţi plătesc 100 de euro, îmi vine să iau cana lui Nastratin Hogea şi să zdrăngăn monedele în ea pe post de răsplată. Dacă-mi vinzi vin în orice gamă de preţ de la 2,80 la mii de euro pentru o sticlă, presupun că statutul de necunoscător pe care mi-l asum îmi permite să dau cu tifla hegemoniei franceze a „gustului” mai presus de toate şi să zic că împăratul e, în ceea ce mă priveşte, parţial îmbrăcat şi că-mi cumpăr un Verdejo puştan, nepretenţios, dar care mă transportă instantaneu pe faleza de pe care căscam gura la mare mai an, sau un banal Shiraz din Africa de Sud, care dintr-un motiv sau altul se strecoară pentru mine fix în buzunarul mental al Feteştii negre şi mă duce până la cărţile jucate acasă, pe cerga miţoasă, până spre dimineaţă („evil guyzzz”), sau…

Zicea gazda mea, stăpâna acestui blog cândva, sau zicea cineva pe care ea îl cita, sau se zicea cum că depinde al naibii cu cine ai băut vinul, unde erai, ce făceai, cu alte cuvinte că gustul se lasă influenţat de toţi aceşti factori emoţionali. Nu ştiu, dom’ne, io dintr-astea, ştiu doar că nu ţin minte decât o mînă de vinuri, toate cu rol de cale madelenică spre un loc sau un moment în care m-a străfulgerat că aşa arată când eşti fericit.

Leave a Comment

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

In der goldnen Flut der Trauben

A participa la o degustare de vin poate fi un pretext pentru betie sau pentru socializare, dar si un mod de a forta intalnirea cu vinuri memorabile, vinuri spectaculoase, vinuri ciudate, vinuri speciale sau vinuri din spatii, in care, poate, nu vei calatori niciodata. Pentru mine, vinurile memorabile sunt cele care se lovesc, ca un “coup de foudre”, de obsesiile tale, de imaginile si aromele din copilarie si raman imprimate in fluviul auriu al amintirii.

Hain Piesporter Domherr Riesling 2009 e unul dintre cele mai bune rieslinguri pe care le-am baut. Se remarca printr-o evolutie la pahar neobisnuita. La deschidere e onctuos, cu aroma de caise confiate si miere, ca apoi sa se sublimeze, sa capete zvac, aciditate si o subtila aroma sarata. Prima data cand l-am degustat, un prieten a remarcat ca aroma asta defineste exact mirosul vantului de la Vama Veche. E aroma unor amintiri de nesters.

Vama Veche, iulie 1993

Pentru mine, Vama Veche e simbolul unei lumi disparute, un spatiu al libertatii absolute, al tineretii inconstiente, al disponibilitatii, al povestilor savuroase. Imi amintesc ca, in anii 90, stateam o luna sau doua in Vama, “sur le sable, face a la mer”,  liberi de orice fel de bagaje, de responsabilitati si obligatii, sub imperiul senzatiei imbatatoare, dar mincinoase, ca timpul ne apartine.

Vama Veche, iulie 1996

Vama Veche, iulie 1995

Din pacate, acel loc a disparut, s-a transformat impreuna cu noi, dar acum, cand degust acest riesling, ma gasesc din nou pe faleza din Vama, contemplu marea cu un pahar in mana, briza ma invaluie, timpul imi apartine…

3 Comments

Filed under poveştile Monei, Riesling din lumea largă, vinuri povestite şi recomandate