Cu Walter Benjamin m-am intalnit relativ tarziu. Ca sa-l descopar a trebuit sa calatoresc pana la Berlin. Cand prietena mea, Dana, m-a invitat la Berlin, aveam o singura curiozitate. Ma intrebam de ce din toate orasele frumoase ale Europei Centrale, Caragiale a ales sa-si petreaca ultimii ani la Berlin. De ce sa vrei sa mori la Berlin ? De ce nu la Praga, la Budapesta sau la Viena ?
Citind “Copilaria berlineza” am realizat ca pe la 1900, cand Caragiale si Walter Benjamin erau concitadini, Berlinul era unul dintre cele mai frumoase orase ale Europei centrale, un loc cu multa verdeata si cu un suflu mereu proaspat. Intr-o oarecare masura, Berlinul a ramas si azi un oras fascinant si viu, iar eu tanjesc mereu sa ma intorc si sa-i strabat din nou strazile indragite de Walter Benjamin. Citindu-l am constat ca avem doua obsesii in comun: camarile copilariei si arta de a te pierde pe strazile unui oras.
“A nu-ti gasi drumul intr-un oras nu inseamna mare lucru. Dar a te rataci intr-un oras cum te ratacesti intr-o padure – aceasta presupune stiinta. Numele strazilor trebuie sa-i vorbeasca ratacitorului ca trosnetul vreascurilor uscate, iar stradutele din centru sa-i oglindeasca momentele zilei la fel de limpede ca o vale de munte. Am deprins tarziu aceasta arta; ea mi-a indeplinit un vis ale carui urme dintai au fost labirinturile de pe sugativele caietelor mele.”
“Prin crapatura stramta a dulapului cu bunatati, mana mea se strecura ca un indragostit in noapte. Apoi, de indata ce se simtea acasa in intuneric, pornea sa caute pe basbaite zahar sau migdale, stafide sau compot.(…) Cu ce alinturi i se daruiau mainii, mierea, muntii de stafide negre, ba chiar si boabele de orez. Cat era de patimasa inlantuirea celor doi, acum ca, in sfarsit scapasera de tirania lingurii ! Navalnica si recunoscatoare de parca ar fi fost rapita din casa parinteasca, dulceata de capsuni se lasa gustata fara chifla, intrucatva sub cerul liber, si pana si smantana rasplatea cu dragalasenie cutezanta unui petitor care isi facuse drum pana la camaruta ei de slujnica. Mana- tanar Don Juan- avea sa patrunda curand in toate chiliile si iatacurile, lasand in urma straturi scurgandu-se si multimi siroinde: virginitate reinnoita fara tanguiri.”
N-am mai gasit nicaieri atat de bine descrisa fascinatia pe care camara cu bucate o suscita mintii tale de copil. Brusc mi-au revenit in memorie rafturile din camara bunicii mele, cu dulceturi frumos aliniate, de cirese amare si de cirese albe, de portocale si de trandafir, de nuci verzi si de smochine, paradisuri cromatice pierdute. Camara era locul de taina al prajiturilor speciale de sarbatori, care trebuiau sa se odihneasca cu o zi inainte si pe care ma straduiam sa le sterpelesc calde inca, obiecte de schimburi avantajoase cu copiii vecinilor. Si niciodata saleurile mele, care n-au trecut prin vreo camara, n-au mai avut savoarea celor facute de bunica mea.
Copilaria berlineza e mai degraba o incercare de a resuscita imaginea locurilor si oamenilor dragi prin intermediul obiectelor si a ritualurilor indragite ale copilariei, o carte pe care am iubit-o de la prima pagina si pe care mi-am dorit sa o citesc incet, cu lacomia devoratorului de dulceturi si cu teama de a o termina prea repede.
Merita să transcrii întregul fragment al lui Benjamin! Pagina 133 se încheie apoteotic cu această frază abisală: ”virginitate reînnoită fără tânguiri”. Fabulos!!!
Ai dreptate. E un text superb. Am editat si redat tot pasajul…
Eh, da, acum e mult mai adecvat! Benjamin avea aceasta imensa calitate, era mereu adecvat subiectului despre care facea vorbire…profunzimea la el e dincolo de cuvinte, cand vorbeste de camara se gandeste la mult mai multe)
Eh, un spatiu aparte camara. De la cuisine et de l’amour 🙂