O calatorie in Romania

Citesc cu mare aviditate jurnale de calatorie. E in primul rand, un mod eficient de a vedea teritorii in care, poate, nu vei ajunge vreodata. Dar, e in acelasi timp si un mod de a te regasi. Indragesc in special relatarile calatorilor straini prin Tarile Romane, in efortul meu, usor naiv, de a face pace cu acest colt de lume.

De curand, editura Humanitas a inaugurat colectia “Vintage” cu jurnalul de calatorie al unui englez. La invitatia printesei Anne-Marie Callimachi, Sir Sacheverell Sitwell petrece o luna in Romania, in toamna anului 1937 si isi publica insemnarile in ianuarie 1938, la Londra.

Acest nobil englez e un virtuoz al scriiturii, dar si un fin observator. Acorda Romaniei o privire mereu proaspata si un ochi priceput, iar lucrul cel mai uimitor dintre toate e faptul ca aplecarea sa evidenta catre exotic si pitoresc– caracteristica oricarui calator occidental prin Orient de atunci si pana azi – nu devine in nici un moment cliseu, tusa groasa, idee preconceputa sau presupunere. E un calator sincer interesat sa vada si sa inteleaga, cu bune cunostinte de istorie, dar si de folclor, muzica sau arhitectura. Acorda acelasi viu interes monumentelor, tablourilor si artei populare, dar si tiganilor laieti, sectei vizitiilor scopiti, gradinilor bucurestene, targurilor de vite si oamenilor Deltei.

Fantastic este pasajul in care descrie diferenta dintre covoarele oltenesti si cele basarabene, pe care le considera impreuna cu costumul popular romanesc, principala bogatie a locului si aportul cel mai important al Romaniei la cultura Europei. Inedita e si descrierea de mare acuratete a celor noua tablouri de El Greco, cumparate de Carol I si aflate in colectia regala, dar cel mai tare m-au impresionat paginile care evoca frumusetea muzicii romanesti care se canta in restaurnatele si gradinile de vara ale Bucurestiului. (“farmecul acestor cantece este ca ele reprezinta imagini sau clisee ale orasului, oferindu-ti parfumul si atmosfera lui ca si cum i-ai trage aerul pe nari”). Apropo, scriitorul considera ca Bucurestiul, oras compozit si multietnic, cu personalitate cu totul distincta, nu are nimic de-a face cu Parisul, ci, din contra, ar avea ceva din atmosfera ingemanata a vipiei si amortelii din verile Seviliei si a gerului iernilor Sankt Petersburgului. Indrazneata si flatanta comparatie !

Am sa redau aici, doua mici fragmente, despre vinuri si bucate:

“Vinurile romanesti sunt in general sau in totalitate bune, dar niciodata fabuloase. Arareori poti face cunostinta cu un vin ce ar putea fi considerat o descoperire. Proprietarii individuali produc doar cat le trebuie si numai posesorii unor podgorii intinse fac eforturi de ameliorare a productiei. Pe de alta parte, vinul pare sa nu aiba gustul greu de sulf al majoritatii vinurilor sudice. Nici o asemanare nu poate fi remarcata intre vinurile romanesti si siciliene, ori cele din sudul Italiei (…) De regula, totusi vinurile rosii sunt mai interesante decat cele albe. Vinurile de pe Domeniile Coroanei au in general o calitate constanta, ca si cele de la Cotnari, Odobesti sau Dragasani. Acestea sunt probabil cele mai bune, iar dintre celelalte nu prea ai de ales. Multe dintre acest vinuri ar putea fi ameliorate, cu grija, selectionand cei mai buni ani de productie, prin maturare atenta sau prin alte metode. Dar aceste procese necesita multi ani de perfectionare si intre timp, romanii par sa se multumeasca cu vinul pe care-l au.(…) Romanii prefera sa bea vinul indoit cu apa locala. E posibil ca vinul lor sa nu capete atentia pe care o merita pana cand nu vor renunta la acest obicei. Persoane care au petrecut o vacanta de doua luni in Bucuresti, m-au asigurat ca la plecare si-au dat seama ca au ramas vreo douazeci-treizeci de restaurante sau gradini la care n-au avut timp sa ajunga. Pe langa aceasta uluitoare diversitate a felurilor de mancare, acelasi lucru e valabil si pentru farmecul si locul unde se gasesc restaurantele.”

“In Sinaia,(…)nu trebuie sa uitam nici cofetaria minunata de vizavi de hotel, apartinand unui grec pe nume Kalimzakis, una dintre cele mai bune intalnite in Europa. E din categoria cofetariei Gerbaud din Budapesta, Zauner din Ischl sau Hanselmann de la St. Moritz; iar pentru cunoscatori nu mai trebuie adaugat nimic. La Kalimzakis gasesti o dulceata de zmeura proaspat culeasa de pe munte care are gratia unui poem. Se spune ca ursii din Carpati sunt gata sa-si riste viata pentru asemenea boabe de zmeura salbatica. Putem spune ca oricine a avut aceasta experienta ii intelege.”

Dar, dincolo de toate astea, pentru mine, aceasta carte are o insemnata valoare sentimentala. Printre paginile ei, am avut surpriza sa descopar poze de la nunta bunicilor mei, carora autorul le-a fost oaspete, la Rucar, in septembrie 1937.  E greu de descris freamatul care te cuprinde atunci cand descoperi, din intamplare, poze de la nunta bunicilor tai intr-o carte, cu totul alta decat obisnuitul album de familie. Cea pe care am pus-o aici este din albumul de familie al bunicilor.

Faptul ca Sir Sacheverell Sitwell, atras de faimoasele costume populare de la Rucar a nimerit tocmai la aceasta nunta, pe care a descris-o apoi in carte, mi se pare de domeniul fabulosului. Ii sunt recunoscatoare pentru aceasta farama luminoasa dintr-o Romanie pentru totdeauna pierduta…