Tag Archives: carti povestite

O calatorie in Romania

Citesc cu mare aviditate jurnale de calatorie. E in primul rand, un mod eficient de a vedea teritorii in care, poate, nu vei ajunge vreodata. Dar, e in acelasi timp si un mod de a te regasi. Indragesc in special relatarile calatorilor straini prin Tarile Romane, in efortul meu, usor naiv, de a face pace cu acest colt de lume.

De curand, editura Humanitas a inaugurat colectia “Vintage” cu jurnalul de calatorie al unui englez. La invitatia printesei Anne-Marie Callimachi, Sir Sacheverell Sitwell petrece o luna in Romania, in toamna anului 1937 si isi publica insemnarile in ianuarie 1938, la Londra.

Acest nobil englez e un virtuoz al scriiturii, dar si un fin observator. Acorda Romaniei o privire mereu proaspata si un ochi priceput, iar lucrul cel mai uimitor dintre toate e faptul ca aplecarea sa evidenta catre exotic si pitoresc– caracteristica oricarui calator occidental prin Orient de atunci si pana azi – nu devine in nici un moment cliseu, tusa groasa, idee preconceputa sau presupunere. E un calator sincer interesat sa vada si sa inteleaga, cu bune cunostinte de istorie, dar si de folclor, muzica sau arhitectura. Acorda acelasi viu interes monumentelor, tablourilor si artei populare, dar si tiganilor laieti, sectei vizitiilor scopiti, gradinilor bucurestene, targurilor de vite si oamenilor Deltei.

Fantastic este pasajul in care descrie diferenta dintre covoarele oltenesti si cele basarabene, pe care le considera impreuna cu costumul popular romanesc, principala bogatie a locului si aportul cel mai important al Romaniei la cultura Europei. Inedita e si descrierea de mare acuratete a celor noua tablouri de El Greco, cumparate de Carol I si aflate in colectia regala, dar cel mai tare m-au impresionat paginile care evoca frumusetea muzicii romanesti care se canta in restaurnatele si gradinile de vara ale Bucurestiului. (“farmecul acestor cantece este ca ele reprezinta imagini sau clisee ale orasului, oferindu-ti parfumul si atmosfera lui ca si cum i-ai trage aerul pe nari”). Apropo, scriitorul considera ca Bucurestiul, oras compozit si multietnic, cu personalitate cu totul distincta, nu are nimic de-a face cu Parisul, ci, din contra, ar avea ceva din atmosfera ingemanata a vipiei si amortelii din verile Seviliei si a gerului iernilor Sankt Petersburgului. Indrazneata si flatanta comparatie !

Am sa redau aici, doua mici fragmente, despre vinuri si bucate:

“Vinurile romanesti sunt in general sau in totalitate bune, dar niciodata fabuloase. Arareori poti face cunostinta cu un vin ce ar putea fi considerat o descoperire. Proprietarii individuali produc doar cat le trebuie si numai posesorii unor podgorii intinse fac eforturi de ameliorare a productiei. Pe de alta parte, vinul pare sa nu aiba gustul greu de sulf al majoritatii vinurilor sudice. Nici o asemanare nu poate fi remarcata intre vinurile romanesti si siciliene, ori cele din sudul Italiei (…) De regula, totusi vinurile rosii sunt mai interesante decat cele albe. Vinurile de pe Domeniile Coroanei au in general o calitate constanta, ca si cele de la Cotnari, Odobesti sau Dragasani. Acestea sunt probabil cele mai bune, iar dintre celelalte nu prea ai de ales. Multe dintre acest vinuri ar putea fi ameliorate, cu grija, selectionand cei mai buni ani de productie, prin maturare atenta sau prin alte metode. Dar aceste procese necesita multi ani de perfectionare si intre timp, romanii par sa se multumeasca cu vinul pe care-l au.(…) Romanii prefera sa bea vinul indoit cu apa locala. E posibil ca vinul lor sa nu capete atentia pe care o merita pana cand nu vor renunta la acest obicei. Persoane care au petrecut o vacanta de doua luni in Bucuresti, m-au asigurat ca la plecare si-au dat seama ca au ramas vreo douazeci-treizeci de restaurante sau gradini la care n-au avut timp sa ajunga. Pe langa aceasta uluitoare diversitate a felurilor de mancare, acelasi lucru e valabil si pentru farmecul si locul unde se gasesc restaurantele.”

“In Sinaia,(…)nu trebuie sa uitam nici cofetaria minunata de vizavi de hotel, apartinand unui grec pe nume Kalimzakis, una dintre cele mai bune intalnite in Europa. E din categoria cofetariei Gerbaud din Budapesta, Zauner din Ischl sau Hanselmann de la St. Moritz; iar pentru cunoscatori nu mai trebuie adaugat nimic. La Kalimzakis gasesti o dulceata de zmeura proaspat culeasa de pe munte care are gratia unui poem. Se spune ca ursii din Carpati sunt gata sa-si riste viata pentru asemenea boabe de zmeura salbatica. Putem spune ca oricine a avut aceasta experienta ii intelege.”

Dar, dincolo de toate astea, pentru mine, aceasta carte are o insemnata valoare sentimentala. Printre paginile ei, am avut surpriza sa descopar poze de la nunta bunicilor mei, carora autorul le-a fost oaspete, la Rucar, in septembrie 1937.  E greu de descris freamatul care te cuprinde atunci cand descoperi, din intamplare, poze de la nunta bunicilor tai intr-o carte, cu totul alta decat obisnuitul album de familie. Cea pe care am pus-o aici este din albumul de familie al bunicilor.

Faptul ca Sir Sacheverell Sitwell, atras de faimoasele costume populare de la Rucar a nimerit tocmai la aceasta nunta, pe care a descris-o apoi in carte, mi se pare de domeniul fabulosului. Ii sunt recunoscatoare pentru aceasta farama luminoasa dintr-o Romanie pentru totdeauna pierduta…

11 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Vinul fara suflet

Candva, o fosta sefa mi-a reprosat ca sunt “romantica si conservatoare”. Fiind o persoana pe care o apreciam in mod deosebit, replica m-a pus pe ganduri, mai ales ca m-am considerat intotdeauna destul de cu picioarele pe pamant. Conservatoare poate, dar “romantica” asta era prea de tot ! De curand, am citit, la recomandarea unor prieteni, cartea “Barbarii. Un eseu despre mutatie” si am inteles intr-o strafulgerare, fundamentele acelui repros: nu eram “o barbara”, nu gandeam la fel cu lumea lui google.

In cartea asta, Baricco isi propune sa studieze transformarile pe care le suporta societatea contemporana luand ca reper trei domenii: vinul, fotbalul si cartile. Prin analiza transformarilor survenite in aceste trei domenii, el identifica cauzele si simptomele mutatiei si incearca sa creioneze portretul acestui om in transformare, “barbarul”. Textul e de un umor savuros si de o ironie devastatoare. O sa va dau un singur citat: “(…) pentru cartea de fata eu as fi ales patru epigrafe. Iata-l pe primul: provine dintr-o carte tare frumoasa aparuta de curand in Italia. E scrisa de Wolfgang Schivelbusch si se intituleaza Cultura invinsilor (Exista titluri la care, fiind un fan al lui AC Torino, nu pot rezista).” Pe langa savoarea argumentatiei, ceea ce mi-a placut foarte tare este ca Baricco isi propune sa identifice coordonatele acestor transformari fara sa se hazardeze sa le puna la stalpul infamiei, ci le cantareste cu lipsa de prejudecata a unui om care incerca sa inteleaga. Ah, si are un capitol foarte frumos despre Google.

In ce consta transformarea prin care trece lumea vinului ?

La origine, vinul era nectarul zeilor. Se cultiva in batrana Europa pe suprafete restranse, era rezervat unei minoritati de aristocrati, avea o tehnologie de fabricatie complicata si atent reglementata (a se citi sistemul AOC) si era inconjurat de un limbaj ezoteric greu de inteles. Dupa al doilea razboi mondial, vinul incepe sa fie plantat in zone pana atunci de neconceput : Oregon, California, Australia, Africa de Sud. Limbajul sau se simplifica, vinul se democratizeaza si nu mai ridica probleme gastronomice. Iata cum arata in descrierea lui Baricco un “vin hollywoodian”: “(…) culoare excelenta, grade destul de multe, gust rotund, foarte simplu, fara asperitati (fara taninuri suparatoare si fara aciditati greu de potolit); de la prima sorbitura l-ai si cunoscut pe de-a intregul: da o senzatie de bogatie imediata, de plenitudine a gustului si a parfumului; cand l-ai baut urmarea dureaza putin, efectele se sting; nu prea interfereaza cu mancarea si poate fi apreciat pe deplin pur si simplu trezind papilele gustative cu orice gustare banala de carciuma; e facut cel mai adesea din struguri care pot fi cultivati oriunde: chardonnay, merlot, cabernet sauvignon. Dat fiind ca e manuit fara prea multe temeri reverentioase are o personalitate mai curand constanta, in raport cu care diferentele de la un an la altul devin de-a dreptul neglijabile.” Artizanii acestei transformari sunt doi americani: Robert Mondavi, cel care are ideea de a planta vie si de a face vin in California si Robert Parker, primul ziarist care a dat note vinului, si si-a impus prin acest sistem punctul de vedere asupra a ceea ce inseamna un vin bun: un vin baricat, spectaculos dar superficial, fara profunzimi, fara suflet.

In filmul “Sideways” (2004) exista o scena care m-a impresionat profund. Miles, personajul principal, un impatimit al vinului, ajuns pe culmile unei crize existentiale se duce la McDo si destupa pe sub masa o sticla de vin vechi frantuzesc, cel mai bun vin din colectia lui, si il bea, acolo, in fast-food, singur la masa, dintr-un pahar de plastic. Gandind in termenii lui Baricco, scena asta de sacrilegiu e imaginea vinului care s-a democratizat, s-a simplificat si a devenit “a drink”. Si tot pe urmele lui Baricco, ma intreb daca nu cumva opozitia furibunda a francezilor impotriva ideii de dop insurubat, (intalnit frecvent la vinurile australiene), nu rezida din convingerea ca dopul de pluta e mai bun, ci isi are originea in refuzul renuntarii la un ritual, la semnificatia unui gest care certifica in continuare vinul ca fiind nectarul celor alesi. Cititi cartea si mai vorbim…

Alessandro Baricco – “I Barbari. Saggio sulla mutazione” 2004, trad. rom. Dragos Cojocaru, Humanitas, 2009. Costa 35 lei. M-a amuzat ironia editorului care a ales o coperta de chick-lit pentru un eseu filozofic.

PS. Disputa dintre lumea veche si cea noua din domeniul vinului a dat nastere documentarului “Mondovino” (2004).

2 Comments

Filed under cărti despre vin, pivnicer ... de cărţi