Oaia preferata marcheaza, in fiecare an, portia mea ritualica de desene animate.
© Aaron Balazs
Dintre toate festivalurile de film din Romania, Anim’est imi este cel mai aproape de suflet, pentru ca degaja savoarea lucrurilor facute cu pasiune, si pentru ca imi ofera, de fiecare data, acces la visele unora mai indrazneti decat mine. Il urmaresc de la an la an cu simpatie, si ma gandesc mereu ca o saptamana de proiectii de desene animate la Bucuresti, e, pana la urma, un lux. De altfel, cei mai multi regizori de filme din festival au marturisit la Q&A ca e o activitate recompensata cu alte tipuri de satisfactii decat banii.
Anul asta, prin jocul hazardului programului am urmarit mai ales lung metraje. Atat cele din competitie cat si cele din celelalte sectiuni, mi s-au parut foarte bune. E greu de zis care ar fi meritat mai mult premiul. Mi-au placut in special, Summer Wars (r. Mamoru Hosoda, 2009) si Edith si eu (r. Aleksa Gajic, 2009), doua filme tratand, in stilistica diferita, oarecum acelasi subiect : maturizarea privita ca asumare a responsabilitatii. Filmul lui Aleksa Gajic a fost parca, mai aproape de inima mea de balcanica si mi-a amintit foarte viu de benzile desenate frantuzesti ale copilariei mele. Povestea mi s-a parut bine dezvoltata pe un scenariu frumos structurat, iar primele cadre ale filmului au fost remarcabile. E primul film de lungmetraj de animatie din zona Balcanilor din ultimul timp. Deci, frati romani se poate !
Dupa cinci ani, ma bucur sa vad ca festivalul a crescut (511 filme de scurt si lung metraj in acest an) si ca a reusit sa-si pastreze dimensiunea creativa si prietenoasa. Printre suveniruri a aparut si o adorabila perna cu oaia, hand-made, pe care m-am grabit sa o adaug la colectia mea de artefacte cu insemnele festivalului.
La mai mare ! Si promit ca la editia a 10-a voi expune colectia mea Anim’est.
