O prietenă foarte bună mi-a spus de curând povestea lui Tomiță, cel care la 5 ani, când l-a cunoscut, credea că în viață contează iubirea, relaxarea și buna-dispoziție. Pfuai, și-a zis prietena mea cu admirație, generația asta a descoperit de la 5 ani ceea ce mie mi-a luat 20 de ani ca să învăț ! Post panedmie, l-a revăzut pe Tomiță și l-a întrebat: Ia zii tu măi, Tomiță, cum mai e cu topul tău în viață, tot iubirea, relaxarea și buna dispoziție contează ? A nu, a răspuns prompt Tomiță, nu mai sunt alea. De ce, a întrebat, curioasă, prietena mea. Pentru că acum merg la școală, a răspuns Tomiță.
Dar ăsta nu este un articol despre ceea ce ar trebui să ne invețe părinții și ceea ce ar trebui să nu ne învețe școala, ci este despre ceea ce ar trebui să învățăm noi, de la oamenii cu care avem șansa să ne întâlnim și despre ceea ce suntem datori să dăm mai departe. Nu este despre vocație și motivație ci despre ceva ce avem cu toții la îndemână, abilitatea de a degusta ziua, sau dacă vreți, despre calitatea vieții.
M-am gândit la subiectul acestui articol anul trecut, în trenul de la Lyon la Mâcon în timp ce mă duceam să îl vizitez pe Noël, pe care l-am cunoscut grație unui autostop, în 1998. Era week-end prelungit de întâi noiembrie în Franța și Noël, care acum are 71 de ani, îmi scrisese că în ziua de dinaintea sosirii mele se duce la un concert de jazz la niște prieteni la 140 de kilometri depărtare de Cluny, iar după cele 2 zile pe care aveam să le petrecem împreună, intenționează să plece împreună cu iubita lui, Michelle pentru o săpămână în vizită la niște prieteni la Calanques, la Mediterana. E inutil să vă spun probabil, cam care sunt preocupările în România, ale părinților și cunoscuților mei în vărstă de 70 de ani.
În vara anului 1998, când l-am cunoscut pe Noël, făceam autostopul în Franța. Eram studentă și deși pe vremea aia se plătea în franci, nu îmi permiteam un bilet de tren. A fost una dintre cele mai fantastice experiențe în ceea ce privește alteritatea și probabil cea mai frumosă excursie pe care o voi face vreodată în Franța, mai ales pentru că veneam dintr-o țară care mă învățase că nu e bine să vorbești cu străinii și călătoream în altă țară care nu se remarca la nivel declarativ prin exces de amiciție.
Am cunoscut în aceea vară, făcând autostopul de la Lyon la San Tropez, și apoi la Marsilia, în mai multe etape, vreo zece persoane – pe fromagerul din Cluny, o doamnă care lucra la căile ferate franceze și care ne-a explicat principiile grevei, un cuplu de studenți din Lille care mergeau la Marsilia, un galerist din La Garde-Freinet care găzduia în expoziția sa un artist bulgar, pe bibilotecarul din Sainte-Maxime care a crezut că noi suntem artiștii bulgari și ne-a transmis salutarile lui galeristului din la Garde -Freinet, un scuba diver care părea că locuiește în duba cu care mergea și care a oprit să adune din mijlocul drumului broaștele țestoase care treceau imprudent strada în Ramatuelle și în fine, la Marsilia, un june francez și doua gemene englezoaice, foarte blonde și foarte frumoase, cu care părea a fi într-un inquietant menaj à trois.
Revăzând casa lui Noël, după mai bine de 24 de ani, m-am gândit că cel mai important lucru pe care l-am învățat în aceea primă vizită în Franța e că oamenii pot trăi frumos și că au chiar obligația de a avea această așteptare de la viață. Și unul dintre gesturile cheie care fac ca viața ta să fie mai frumoasă este acela de a da din ceea ce ai celor din jur, nu doar celor despre care știi că au nevoie de acele lucruri, ci și în mod nepremeditat necunoscuților, în încercarea de a aduce un pic de frumusețe și în viața lor. Căci întotdeauna ceea ce dai – fie că iei pe cineva cu mașina, sau găzduiești pe cineva, fie că e vorba de o carte, de o invitație la cină, de o conversație- se va întoarce pe misterioase căi întortocheate înapoi la tine. Dar asta a fost ceva ce am conștientizat mult mai tărziu, în 1998, la fața locului, am avut două motive de stupoare de care îmi aduc aminte și acum. Faptul că te poți opri în parcarea unui mare supermarket ca să întri să cumperi doar o lămâie și că asta nu este ceva excentric, oamenii nu împing pe lângă ei cărucioare ticsite cu munți de produse și faptul că proprietatea lui Noël nu avea gard – nu are nici acum- se intră din strada principală pe o alele străjiută de pomi care te conduce pînă la ușă.
Am visat, de atunci, de multe ori aleea asta și de fiecare dată când vine vorba de calitatea vieții imaginea ei îmi revine în amintire. Și am tot sperat de atunci că noi, românii, o să încetăm, cu timpul, să mai fim o nație de vașnici constructori de garduri, asta până de curând când am experimentat viața într-un complex rezidențial din București. Complexul cu pricina avea în proiect o piscină situată pe malul lacului și inconjurată de copaci și verdeață. La început, mi s-a părut amuzant că un bazin care să deservească 200 de apartamente poate suscita atâta interes. Apoi piscina a devenit realitate, chiar puteai să stai la soare, într-o cădiță și să privești printre gene, lacul, iar vecinii au înnebunit. Toată vara respectivă au pichetat piscina în căutarea infractorilor din blocurile vecine care veneau să le întineze cădița a cărei întreținere o plăteau. S-au postat zeci de filme pe grupul de facebook al Asociației de proprietari, ziua și noaptea, cu cei care își invitau prietenii sau veneau fraudulos din blocul vecin, și cum complexul rezidențial nu are gard, s-a luat decizia îngrădirii piscinei cu un gard de sârmă- desigur verde :)- iar fiecare apartament a primit câte o cartelă de acces. Acum stai liniștit în cădița ta cu cartelă de acces și te uiți la un gard. Mai mult chiar, acum vecinii doresc și îngrădirea întregului complex de blocuri cu gard, căci nu e așa, e mai bine să ne simțim în siguranță, firma de pază nu este suficientă.
Sunt din ce în ce mai convinsă că, de fapt, calitatea vieții ține de anturaj și de libertăți, de oamenii cu care ai șansa să te intersectezi și mai puțin de acumulările personale, iar având în vedere lipsa de predictibilitate a acestei țări ca și a unui plan pe termen lung, proprietățile sunt și vor fi supuse unor fluctuații incredibile. O casă cu pădure poate rămâne fără pădure, un mirific colț izolat poate deveni la modă, călcat în picoare de o turmă de petrecăreți, desigur, veți spune, și prietenii apropiați se pot transforma dupa trei ani de pandemie. Și în această situație ceea ce îți mai rămâne încă la îndemână este arta de a degusta ziua și plăcerea de a conversa cu oameni necunoscuți, și mai ales cu copiii. Un prieten îmi spunea cândva că el înțelege prin “carpe diem” exact asta, arta de a degusta ziua- nu de a servi T-bone și Chateau Pavie 1921 în fiecare zi – ci de a te bucura de fiecare zi așa cum vine ea. Carpe diem sau să trăiești frumos în fiecare zi. Și într-un final, asta este ceea ce aș vrea să vă dau mai departe…
PS. Singura poza pe care o am din 1998 este cea cu mine în casa lui Noël, celelalte sunt făcute în octombrie 2022, dar interioarele nu diferă mult de cele de acum 24 de ani…
