Tag Archives: cataif

Acadeaua albastră şi arta taifasului

Cel mai simpatic crâmpei înregistrat în memorie de la vârsta de 5 ani se leagă de o acadea albastră. Mi-o amintesc perfect şi acum, o grenadă pe băţ, de un albastru intens, pe care am morfolit-o fascinată, fără curajulul de a o mânca, tot drumul de la plajă înapoi acasă, până când a sfârşit, indiferentă la protestele mele, la gunoi. Tot la Constanţa am primit şi prima roată de halviţă, imensă şi lipicioasă, de la vecina din colţ, căreia tot cartierul îi spunea “turcoaica”. Din acea perioadă, mi-au rămas adânc întipărite în simţuri, alături de mirosul mării, câteva miresme ale fericirii sfârâind sub soarele sudului ca siropul deasupra cataifului abia scos din cuptor: mirosul de susan prăjit, de bragă şi de pâine proaspătă.

Am tot încercat să îmi explic de ce, după penuria anilor de comunism, specialităţile culinare ale Orientului au dispărut sub presiunea modei meniurilor internaţionale şi a fascinaţiei pentru bucătăria occidentală, în loc să coexiste paşnic cu acestea. Întrebarea a rămas încă fără răspuns, dar din fericire, din când în când, aromele solare ale copilăriei mele îşi fac drum înapoi până la mine atunci când se întâmplă să descopăr câte un loc, rupt parcă din poeziile lui Ion Barbu.

Aşa este prăvălia “Atletul albanez” din centrul vechi al oraşului Slatina, unde, de mai multe generaţii, o familie de albanezi fabrică artizanal produse tradiţionale, după reţete din vechime: bragă, îngheţată de casă (după model oriental, adică cu lapte) şi halviţă.

De câţiva ani, când drumul mă poartă prin apropiere, mă opresc în această prăvălie micuţă, ale cărei arome recreează pentru mine spaţiul paradisiac al copilăriei. Mulţi prieteni, mai vechi şi mai noi, nu înţeleg pasiunea mea pentru halviţă, bragă şi baclavale, dar dincolo de gustul intrinsec, ceea ce caut e senzaţia de a aparţine unui spaţiu în care cunoşti pe toată lumea şi toată lumea te cunoaşte, în care timpul e suficient de generos ca să acorde fiecăruia ragaz pentru tacla şi pentru gesturi simple de elementară politeţe. Nu ştiu de ce, dar nu îmi pot imagina o prăvălie cu confeturi bune fără un suflet care să cunoască arta taifasului glazurat în siropul cataifului.

5 Comments

Filed under în imperiul bunicilor

Imperiile culinare

Bunicul mi-a povestit candva, ca in prima lui calatorie pe mare, bause un shiraz in port, la Alexandria. Pentru ca ma sunase sa-mi spuna sa vin in vizita cu un vin bun, m-am gandit sa-i fac o surpriza. Bausem Adrian Vineyard 2009, prima productie de shiraz din Dealu Mare, un vin tanar si prietenos, cu un nas intens de cirese negre si condimente (piper, ciocolata, chimen), cu tanini moi si catifelati. Dar in plus de asta, de undeva, de departe, vinul asta mi-a adus insidios in nari aroma dulcetei de rododendron pe care o facea Dudu, bunica unui bun prieten, si odata cu ea, amintirea ritualului duminicilor la bunici.

Bunicii mei erau mari amatori de musafiri. Nu-mi amintesc duminica in care sa nu intinda masa pentru cineva. O duminica fara musafiri era, pentru ei, o zi trista. Bunicul a strabatut cu pasiune marile lumii, a infruntat rigorile razboiului pe frontul de la Odessa, a supravietuit comunismului si totusi a stiut sa-si pastreze increderea in oameni. El m-a invatat sa inot, sa patinez si sa pescuiesc, dar mai ales mi-a aratat, in fiecare duminica din copilaria mea, ca nu poti fi viu, ca nu traiesti cu adevarat, decat daca ai prieteni. Anul trecut, la nouazeci de ani, a zburat cu avionul pe deasupra Ploiestiului. A fost cadoul noului sau prieten de 26 de ani, pilot la Strejnic, cu care isi savura tuica in diminetile de duminica.

La masa duminicala a bunicilor mei se intalneau imperiile culinare. In ochii mei de copil, icrele, mancarea de bame si ciorba cu cap intreg de miel se infrateau cu friptura de vita cu dulceata de agrise, placinta cu carne si coltunasii cu branza, ceapa si cartofi, numiti de bunica mea “pirosti”. Cataiful se lafaia alaturi de cremsnit si dobos tort. Desi aceste mese duminicale nu mai sunt, aroma imperiilor culinare a supravietuit in mine. O caut mereu, fara incetare, prin Bulgaria, Turcia si Macedonia dar si la Cluj, Viena sau Anvers. Si in mod paradoxal, ma simt acasa oriunde, atat timp cat ma intalnesc cu una din aceste delicii pierdute ale copilariei mele. La inceput am crezut ca moartea bucatariei de calitate odata cu venirea comunismului a fost un fenomen generalizat in Europa de est. Dupa multe incursiuni prin Bulgaria si fosta Iugoslavie am realizat ca e un fenomen caracteristic doar Romaniei. De ce a murit bucataria imperiilor in Romania ? Incercarea de a raspunde la aceasta intrebare ar fi, poate, un prim pas catre salvarea noastra culinara.

7 Comments

Filed under în imperiul bunicilor