Am fost uimită să observ reacția celor din jur atunci când le-am povestit despre planurile mele de călătorie în Republica Moldova. Deși nu mai e o zonă de conflict, acest teritoriu și-a păstrat, pe nedrept, în mintea noastră aura exotică de no man’s land. De altfel, în drum spre Chișinău, mi-am adus aminte de câteva discuții legate de situația din Ucraina pe care le-am avut de curând cu prietenii, germani sau englezi, expați din București. În primul rând, am constatat că aproape toți sunt filoruși, argumentele lor fiind în principal de natură economică. Într-una din aceste discuții unul dintre prietenii mei români a tranșat situația aliniind paharele de pe masă: Asta e România, a zis el, plasând în centrul mesei un pahar din care sclipea un sauvignon blanc îmbietor. Aici e Rusia, a spus el, plasând celălalt pahar în dreapta lui, și aici e Germania, a spus așezând celălalt pahar în stânga. Eu înspre ce credeți că mă uit ?
După cele aproape patru zile petrecute în Basarabia, cred că, noi românii, în elanul nostru către Occident, ar trebui să ne uităm și mai ales să vizităm măcar o dată Republica Moldova. Dar pentru că specialitatea mea e vinul și nu geopolitica, o să povestesc cum a fost sărbătoarea vinului la Chișinău și ce am reușit să aflu la o primă privire despre oamenii de aici.
În primul rând, e o sensibilă diferență de cultură culinară între România și Moldova. Din păcate pentru mine care trăiesc în București, ea este în favoarea Moldovei. Tot ce am văzut și am gustat- de la măncarea stradală la cea din restaurant- arăta incredibil de bine și era servit fără bâlbâială. Desigur la acest lucru contribuie mult faptul că ingredientele sunt proaspete, produse local, iar rețetele culinare au beneficiat de o îndelungată fierbere în creuzetul tuturor etniilor. Pe de altă parte însă, pe cât de ridicat e nivelul culinar, pe atât de scăzută este puterea de cumpărare. Se trăiește greu la Chișinău, oamenii nu sunt prea înstăriți, iar piața vinului este una dintre cele mai aprig concurențiale din câte am văzut. Poate că ăsta este și motivul pentru care vinul nu este un moft la modă, ci un produs tratat cu mare seriozitate pentru că el reprezintă pentru Moldova pâinea cea de toate zilele. Acesta a fost contextul în care s-a desfășurat ziua vinului la Chișinău.
M-am bucurat să văd că din banii publici se poate organiza un festival cu profesionalism și că intrarea fiind liberă, el s-a adresat tuturor, chiar și celor care nu își puteau permite să cumpere o sticlă de vin. Mi-aș dori să văd așa ceva și la București. Mi-a plăcut și cât de bine pusă la punct era oferta de turism oenologic a cramelor din Moldova. Din incinta târgului se organizau excursii de o zi, contra cost, către Mileștii Mici, Purcari și Cricova. În ceea ce privește vinul din Moldova, mi s-a părut că a evoluat – față de ce am văzut și gustat acum doi ani la București – atât la aspectul de prezentare, design, etichetă, cât și în ceea ce privește calitatea vinului.
La singurul stand din cele 40 unde nu am reușit să mă înțeleg cu limba română, am avut parte de o mică surpriză. Auzindu-mă discutând în engleză, un bătrânel din rândul celor care așteptau să-și umple paharele, m-a întrebat de unde sunt. Din România, am spus. M-a privit surprins și mi-a spus în română: Din România? Și vă place vinul? Da, am făcut eu semn din cap. M-a luat de mână, emoționat, și mi-a spus: cel mai bun vin din România e în Moldova. Puteam eu oare să-l contrazic?