De-a lungul timpului, am citit mai multe articole în care specialiști în branding și oenologi în vizită în România, susțineau că vinul are nevoie de un nume sonor și că nimeni nu va cumpăra un vin pe care nu știe să-l pronunțe.
Eu cred că lucrurile în piața vinului sunt mai complexe. În primul rând, afirmația de mai sus nu e valabilă în piețe mature, unde vinul este privit ca expresie a unui loc pe care îl poți înțelege gustându-l, a unui areal pe care ar trebui să fii capabil să-l recunoști și să-l numești. Deși etichetele burgunde, de exemplu, sunt extrem de complicate și greu de pronunțat uneori, mă îndoiesc că se va grăbi cineva vreodată să le schimbe. Pentru că ceea ce face dezirabil vinul este în primul rând renumele său, al zonei, al producătorului, al calității. Și în cele din urmă îmi place să cred că un lucru de calitate își va permite întotdeauna o audiență capabilă să îl pronunțe.
Pe de altă parte, România nu poate beneficia încă de acest avantaj pe care ți-l oferă tradiția. S-a replantat masiv cu soiuri diverse, unele fără nici un fel de istoric în zona respectivă, și nu are la nivel instituțional o comunicare eficientă a acestui istoric nici măcar în piața românească. Varianta clasică de a da vinului numele viei nu prea funcționează, iar găsirea unui nume de vin e o treabă la fel de complicată, și într-un fel de personală, precum e și botezarea copiilor. Lumea vinului, ca și cea a numelor de botez, e supusă trendurilor. Gheorghe, Ion și Vasilica au fost înlocuite în ultimele decenii cu Luca, Matei, Sofia și Alexia. Tot așa Premiat a fost înlocuit de Primus, Primordial și Nativus. N-aș putea spune că apreciez această obsesie latinistă prin care trece vinul românesc, dar atâta vreme cât vinul din sticlă e bun și are un preț decent, poate că nu ar trebui să ne pese cum îl cheamă.
Și totuși dacă faci un vin bun, n-ar fi de dorit să-l faci și frumos ? Să-i dai un nume care să fie mai mult decât o înșiruire de litere sonore, care să aibă o semnificație, o poveste, un de ce ?
Din punctul ăsta de vedere, mi se pare că cel mai frumoase, mai unitare și mai coerente, nume de vinuri românești le deține Crama Oprișor. Favoritul meu este Smerenie. Cu greu s-ar mai putea găsi un cuvânt românesc mai potrivit să situeze vinul în contextul lui originar. În plus, pentru mine acest vin are o dualitate, o ambiguitate a sensului cu care mă delectez de fiecare dată când deschid câte o sticlă, dintr-un an mai vechi sau din ultima recoltă. E un vin smerit sau unul care te smerește ?
Totuși, ceea ce trebuie să știe orice băutor de vin e faptul că numele vinului are o valoare pur estetică și nu are absolut nici o importanță dacă îl puteți pronunța corect sau nu. În plus, experiența mi-a arătat că, în foarte multe cazuri, numele vinului nu prea are legătură cu calitatea lui. Criteriile după care trebuie să cumpărăm vinul, sau mai bine spus să-i alocăm o anume sumă de bani, țin în primul rând de clima anului înscris pe etichetă, de vârsta viilor și de renumele podgoriei/cramei. Și mai ales, principalul lucru pe care trebuie să-l respectați întotdeauna e să gustați vinul și să-l luați dacă vă place.
