De sărbători, câteva versuri mai puțin cunoscute ale poetului preferat al adolescenței mele, Vasile Voiculescu
“Când soarele coboară, din ceruri stând să iasă,
Tu urci cu ele în față, spre via neculeasă,
Așa că multă vreme îl mai zărești pe coamă
Rostogolit acolo, o fabuloasă poamă
Căzută fără veste pe dealul viei tale,
Și-n asfințitul umed ce stăruie pe cale
Un plop aproape negru în seara asta gravă
Își nalță foișorul de frunze-n vânt și slavă
În vârfu-i peste via sinistră stând de pază,
A poposit o clipă cea de pe urmă rază,
Lingând ușor cu limba de aur sumbra turlă…
Alăturea pândarul, bănuitor, în surlă
Încarcă-n sârg sâneața, gătindu-se de noapte.
Un miros lung de putred, de teasc, de foi răscoapte
s-amestecă cu greaua muțenie din vie.
Trei linuri mari așteaptă-n cramă, trei sicrie,
Și-n spaima ne-înțeleasă sclipesc lângă perete
Cosoare-ncovoiate cu aripi de erete,
În timp ce-n largul hrubei ce gurile-și deschide
Un șir de buți și-antale cer alte Danaide…
Și noaptea care vine trudită de departe
Aduce ca o veste năpraznică de moarte,
Tomnaticilor struguri spunându-le înțelesul,
Că mâine-n zori începe, cu chiote, culesul…
Tu ai să stai la umbră, pe iarba otăvită,
Sub nucul cu ceardacuri de frunză-n gălbenită,
Privind cum, smuls din coardă, prunc dolofan ciorchinul
Abia acum începe viața, -ntâi cu chinul
Numai călcat de soartă dă vinul și puterea
S-ar mucezi stafidă, de n-ar veni durerea.
Dar, grijuliu dând roate și-nconjurând fâneața
Îi fulgeră din spate pândarului sâneața
Și-ai să te vezi deodată în tunetul sâneții
Sărind să furi ciorchinii din viile vieții
În clipa când, la pândă, ochindu-te străjerii
Ți-au ciururit prin suflet alicele durerii.”
