Romanele scrise de Constantin Toiu sunt ca un Nectar Pedro Ximenez. Te urmaresc mult timp dupa ce le-ai citit, cresc si se ramifica in tine, isi pastreaza nealterata aroma la fiecare rememorare si recontemplare. Frazele cu structura densa si vascoasa au puterea magica de a te transporta in poveste, de a iti lasa senzatia ca o traiesti pe viu. Nicio alta carte nu mi-a apropiat atat de tare orasul natal, iubit si detestat deopotriva, Bucurestiul, asa cum a facut-o “Caderea in lume”. Ore intregi m-am plimbat pe strazi inzapezite, impreuna cu personajele cartii si m-am delectat cu senzatia concreta de a infrunta viscolul la intersectia Hatmanul Arbore cu Calea Floreasca, printre nametii copilariei mele.
Ca un pahar simbolic de Nectar la sfarsitul mesei, va propun in acest inceput de an un citat lung, din ceea ce eu consider a fi una dintre cele mai savuroase scene din literatura romana, in care vinul devine personaj. Scena e plasata in 1957, si probabil ca intalnirea scriitorilor romani cu colegul lor sud-american – pe care o descrie – a fost cat se poate de reala:
“Dupa ce Sevastita se retrase, Georgeoiu se apropie de bar si in loc de bauturile scumpe straine, obisnuite acestor intalniri, el scoase o colectie de vinuri romanesti, fara alte indicatii decat etichetele de caiet de scoala lipite pe sticle si pe care, cu creion chimic, erau scrise numele si aspre si desucheate sau glumete ale licorilor moldovenesti: Zghihara, Busuioaca de Bohotin, Poama Fetii, Poama Pasareasca, Pasareasca, Feteasca Neagra, Poala Popii… Directorul le prezenta pe rand, inaltandu-le, ca si cum ar fi fost vorba de productia institutiei pe care o conducea, iar interpretul oficial traduse constiincios, desi nu fara oarecare greutate, facand din fiecare nume cate o fraza lunga, plina de ezitari si adaosuri. Fiecare denumire era intampinata de exclamatii zgomotoase. Sud-americanul, om de vreo cincizeci de ani, trait bine, cu parul grizonat, batea fericit din palme. Asa ceva nu mai vazuse. In loc de carti, si de discutii lungi, obositoare, pedante in jurul lor – vinurile acestea sincere, nerusinate, zglobii si tari probabil ca niste pulpe pietroase de fete dezvelite in joaca… Toti alesesera Zghihara, poate si fiindca numele acesta nu insemna nimic, sugerand doar ceva, si asta foarte vag, in legatura cu navalirea tatarilor. Inainte de a destupa o sticla, directorul tinu sa spuna ca pretioasa lui colectie de vinuri moldovenesti, oferita in cinstea oaspetelui sosit de atat de departe, si totusi atat de apropiat – si arata teatral spre inima -din motive pe care nu mai gasea necesar sa le sublinieze, ii fusese pusa la dispozitie de un cumnat de-al sau, un barbat stralucit, caruia el ii prevede o glorioasa cariera militara si politica si care se nascuse pe pamantul dumnezeiesc al acestor licori salbatice si curate… Era vorba – si Georgeoiu ii pronunta numele pe acelasi ton pe care-l avusese numind vinurile – de capitanul Ionel Roadevin. Musafirii explodara de entuziasm (…)
– Si-acum, tovaraseilor, sa degustam ! anunta cu toata voiosia sa de grasan petrecaret fostul tipograf din Ploiesti, impartind paharele de cristal de Bohemia, asezandu-le fiecaruia in palma, el mai facu o pauza inainte de a turna, explicand cu sticla in mana principiile si “fiziologia degustarii”… Scotand limba in vazul tuturor, directorul explica aratand cu degetul in jurul gurii fara sa atinga organul vorbirii, facand o demonstratie doctorala. Pe varful limbii, va rog sa fiti atenti, uite-aici se afla “dulcele si saratul”; pe margini… aici… aici…”acrul”. Cel mai intins ca suprafata, zise, lasand deodata mana-n jos si vorbind normal. Dovada ca in viata senzatia asta e mult raspandita si, practic, primita pe o largime mai mare si corespunzatoare a simturilor. Amarul, duse el mana la gura, aratand de asta data cu degetul intors undeva, dedesubtul limbii, incercand sa vorbeasca astfel si nereusind, amarul ca si acrul, continua revenind in pozitia fireasca, e si el ca senzatie tot atat de intins pe suprafata papilelor gustative, si, daca-mi permiteti sa fac o observatie personala, intins, as adauga, si-asa, privind lucrurile in general, in natura si societate…
– Un adevarat poem ! talmaci sec, fara nicio participare, traducatorul oficial, in timp ce romancierul sud-americanii facea amfitrionului semne amabile de salut cu amandoua mainile deodata, adresandu-i-se ca unui mut. Georgeoiu incepu sa toarne vesel, cate putin mai intai, in paharele sclipitoare.
Cu manusile lui mari, negre, tepene, descusute, puse pe genunchi, ca doua ciori impuscate, si pompand aerul afara prin colturile gurii, ceea ce da intotdeauna cuvintelor sale, in subtext, ceva sfidator, un fel de batjocura, si condescendenta, si orgolioasa, Sergiu Zecheru spuse:
– Nu stiam ca tovarasul sef al editurii stie sa tina discursuri atat de frumoase si interesante… Pe noi, scriitorii, se adresa el roata tuturor, cu paharul in mana, ne incanta ideea de a avea un patron… nu-i asa?… Am zis patron…he-he-he… In sens spiritual, fireste, si Socrate a fost patron, nu ? Patronul minunatei antichitati. El bea cucuta. Noi, Zghihara de Husi, al carei nume, si el, pare sortit unei proze robuste si viguroase pe care stimabilul tovaras si director al acestei harnice edituri sper ca o va edita si pe viitor in cele mai bune conditii estetice si materiale. Caci materia fara estetica nu merge, asa dupa cum, de la sine inteles, nici estetica… he-he-he… nu merge fara materie.”
Georgeoiu il intrerupse ca pe un copil:
– Lasa, ca bani va dam noi, cu materia stam bine.
– In vino veritas ! striga Zecheru (…)”
Dincolo de talentul autorului si finetea scriiturii, cred ca valoarea romanelor “Galeria cu vita salbatica” si mai ales “Caderea in lume”, sta in onestitatea descrierii acelor timpuri absurde, imposibil de explicat “cu toata gravitatea de care suntem capabili”.
PS. Intreg pasajul din care am citat il puteti gasiti in “Galeria cu vita salbatica”, Constantin Toiu, Editura Art, 2011, pag 168-170.