Pentru mine, pinot gris-ul e un strugure ciudat. Asta poate şi pentru că nu am avut ocazia să mă întâlnesc prea des cu acest soi ce pare complicat din multe puncte de vedere. De origine burgundă, considerat o clonă a pinot noir-ului, este astăzi privit ca un soi tipic mai degrabă regiunii alsaciene, cu toate că este plantat cam peste tot în lume (Germamia, Italia, Ungaria, România, Australia sau Noua Zeelandă). Deși i se spune pinot gris, strugurele este colorat, aproape rosé. Se pare că numele îi vine de la culoarea în care poate vira mustul lăsat prea mult în contact cu pielița strugurelui. Este un soi versatil care se vinifică atât în sec cât și în dulce.
În ultimii ani, n-am prea mai văzut pe piață pinot gris-uri româneşti, dar îmi amintesc cu nostalgie de cele încercate în adolescenţă. De altfel, e interesant de cercetat ce loc mai poate ocupa acest strugure obscur între ultra-cunoscutele soiuri internationale și ultra-căutatele soiuri autohtone.
Până una alta, am avut curiozitatea să degust un Diel pinot gris, din regiunea Nahe, din 2003, an destul de arid și pe la ei. Înainte de a fi producător, Armin Diel este unul dintre cei mai cunoscuți critici de vin din Germania, iar vinurile lui pot fi privite ca o declarație de intenție a celui care alcatuiește ghidul de referință al vinurilor germane.
Diel, Grauer Burgunder 2003, e un vin învechit în butoi de stejar, surprinzător de proaspăt pentru un an considerat arid. Echilibrat și foarte elegant în gust cu încântătoare note de migdală, e dominat aromatic de flori albe, citrice, miere și condiment. Din păcate, am băut ultima sticlă de pe lista restaurantului Ginger…
