Alături de pinot noir (vinificat în dulce) şi de muscat ottonel, rieslingul italian e unul dintre soiurile de strugure care mi-au marcat adolescenţa. În România anilor 80-90, rieslingul italian, pinot gris-ul şi muscat ottonelul tronau suveran pe rafturile tuturor alimentarelor. La un calcul sumar, probabil că am băut mai multe sticle de riesling italian în acei ani, decât tot sauvignon blanc-ul pe care l-am băut după. Începând cu anii 2000, rieslingul italian, pinot gris-ul, gewurztraminerul s-au retras într-un con de umbră în faţa altor soiuri mai la modă sauvignon blanc, shiraz, etc…
Până la degustarea organizată miercuri de Centrul Cultural Maghiar din Bucureşti, aveam un gust amar şi câteva întrebări fără răspuns despre rostul şi potenţialul acestui soi de strugure. Dacă nu aş fi cunoscut vinurile producătorului din Somló, probabil că la invitaţia unei verticale de riesling italian răspunsul meu ar fi fost prompt: „Nu, mulţumesc!”
Despre vinurile lui Károly Kolonics şi despre soiurile de strugure caracteristice din cea mai mică şi mai specială zonă viticolă a Ungariei am mai scris, anul trecut, aici.
La întâlnirea din acest an, verticala de riesling italian a fost cu atât mai interesantă cu cât a scos în evidenţă potenţialul acestui soi, suprapus peste un sol cu o structură geologică deosebită – bazalt vulcanic- şi urmărit în condiţiile caracteristice ale fiecărui an de recoltă.
Am degustat:
Olaszrizling 2012 (Szent László)
Olaszrizling 2012 (Szent Margit)
Olaszrizling 2011
Olaszrizling 2010
Olaszrizling 2009
Olaszrizling 2006
Rieslingului italian este un soi foarte răspândit în zona Central Europeană (pe suprafeţe mari în Austria şi Ungaria, şi mai mici în Italia, România şi Serbia), dar originea sa nu este cunoscută. Se presupune că ar proveni din Tirolul de Sud (de unde numele), dar îi sunt atribuite la fel de bine origini franceze şi germane. Specialiştii consideră că acest soi nu are nimic în comun cu fratele său de nume – Rieslingul de Rhin. Deşi, după ce am băut vinurile din Somló, mai ales cele de 3 ani vechime, sunt de părere că niciodată rieslingul italian n-a fost mai aproape ca expresivitate de rieslingul din Mosel. Să fie asta o expresivitate strict „geologică”, iar soiul în sine să nu aibă prea multe de spus ?
Cert este că toate vinurile degustate au arătat caracteristici unitare – mineralitate, aciditate mare, aromă de cremene, piatră şi hidrocarbură – aceasta din urmă considerată tipică rieslingului de Rhin. Diferenţele, la rândul lor, au fost doar de nuanţă, datorate tipului de butoi – de stejar sau de salcâm – folosit la vinificare, de mărimea acestuia- 1500 litri sau 1000 litri – dar şi de condiţiile climatice ale anului de recoltă. Károly Kolonics ne-a spus că din 2006 până în 2012 clima în zonă s-a schimbat foarte mult. Dacă în zona Somló, media anuală a precipitaţiilor este de 600 mm, în anul 2010 – considerat de Károly Kolonics cel mai dificil an al lui – media anuală a precipitaţiilor a fost 1200 mm, iar în anii 2011 şi 2012 media anuală a precipitaţiilor în zonă nu a depăşit 200 mm.
Cu toate astea, îl consideră cel mai reuşit riesling italian pe cel din 2010, deşi critica de specialitate din Ungaria a desemnat cel mai bun vin alb sec la “Pannon Csúcsbor Bormustra 2013”, recolta lui din 2009. Despre acest riesling italian din 2009, pe care am avut ocazia să-l degustăm şi noi, ne-a spus o poveste foarte sugestivă pentru a înţelege tendinţele actuale din lumea vinului. Înainte de a culege recolta din 2009 a cumpărat 3 butoaie de 1500 l şi a chemat un meşter să le ardă. După ce a fermentat rieslingul italian în ele a constatat că doar unul din cele trei butoaie era lejer ars aşa cum a vrut el, cel de-al doilea era mediu, iar cel de-a treilea era prăjit rău de tot. Mult timp n-a vrut nimeni să cumpere vinurile din acest butoi, pănâ când în 2013 l-a trimis la concurs la “Pannon Csúcsbor Bormustra 2013” şi a fost declarat cel mai bun vin alb sec din Ungaria.
În ceea ce mă priveşte, acest vin din 2009 mi s-a părut cel mai diferit dintre toate cele degustate, cu nas afumat, aciditate medie şi mai corpolent, adică exact pe invers faţă de vinurile din 2006, 2010 sau 2011. Faptul că juriul a preferat să premieze un vin care nu se prea înscrie în criteriile de tipicitate ale zonei, dar care probabil că a fost mai pe gustul său, arată cât de mare e presiunea modei şi tendinţelor asupra independenţei vinificatorului şi mai ales, asupra spiritului locului.
La întrebarea mea legată de potenţialul acestui soi, Károly Kolonics mi-a spus că îl consideră un soi valoros şi versatil, care se stafideşte foarte frumos şi din care ar putea face ceea ce la Tokaji se cheamă Tokaji Aszú. M-am găndit brusc la Sirena Dunării de la Vinarte, cel mai reuşit riesling italian de la noi, şi la potenţialul încă nelămurit, al acestui soi în România.
