“Pe atunci, în Europa, vinul era considerat ceva la fel de sănătos și de firesc ca și mâncarea și totodată ceva care îți aducea fericirea, plăcerea și buna dispoziție. A bea vin nu era nici un semn de snobism, nici de sofisticare și nici nu constituia un cult – era o chestie la fel de naturală ca mâncatul și, pentru mine, extrem de necesară; nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mănânc fără să beau vin sau cidru sau bere. Eram înnebunit după toate vinurile, în afară de cele dulci sau dulcege sau prea grele ( și nici nu îmi trecuse prin cap că cele câteva sticle de Mâcon alb, sec și ușor pe care le băusem împreună ar fi putut să-l facă pe Scott (Fitzgerald) să-și piardă mintile.”[1]
Dacă voi scrie vreodată o carte despre vin, acesta ar fi pasajul cu care îmi doresc să se deschidă. Hemingway surprinde în câteva cuvinte rostul vinului, o băutură pentru cei care lucreză pământul, și pentru cei care se roagă, pentru cei care iubesc natura, pentru gurmanzi și pentru cei în căutare de inspirație. E o băutură care îndeamnă la simplitate și care a a ajuns paradoxal, inaccesibilă în momentul în care planeta a început să producă mai mulți litri decât poate bea.
Am descoperit de curând, o carte dedicată gurmandului Hemingway, o încercare de a reface rețetele felurilor de mâncare, unele dintre ele clasice, care apar în literatura lui Ernest Hemingway. Cartea lui Craig Boreth e un compendiu de rețete și de pasaje culinare atent culese. Dacă aveți talent de bucătar, poate veți încerca tocana de iepure a lui Pilar din “Pentru cine bat clopotele” sau celebrul sandviș Muntele Everest. Mie însă, cartea mi-a făcut o mare poftă să citesc și să recitesc literatura lui Hemingway, dintr-o perspectivă nouă, cea a vinului.
Asemeni scriitorului, personajele sale sunt băutori, cunoscători, și iubitori de excese bahice, dar vinul nu este nimic mai mult decât o băutură cotidiană, la îndemâna oricui și care se servește într-o ordine bine cunoscută de toată lumea. E poate surprinzător, dar Hemingway nu a fost un poet al vinului, ci un băutor pasionat, un cunoscător al vinurilor și mâncărurilor potrivite, consumate în cantități neortodoxe, într-o perioadă în care vinul bun era ieftin, iar asocierea lui cu mâncarea nu însemna sofisticare, ci bun simț. Și nici nu e nevoie de mai mult de două propoziții precum cele de mai jos, ca să-ți poți imagina gustul, dar și iluzia, sărbătorii fără de sfârșit:
“Am servit prânzul sus la Botin. Este unul dintre cele mai bune restaurante din lume. Am servit purceluș de lapte fript și am băut Rioja Alta. (…) Am mâncat o masă îmbelșugată și am băut trei sticle de Rioja Alta.”[2]
”[1]Ernest Hemingway, Sărbătoarea Continuă, Editura Polirom, pag 118
”[2]Ernest Hemingway, Fiesta, Editura Polirom, pag 245
PS. Din păcate, traducerea cărții din engleză are destule erori, cele mai multe datorate faptului că traducătorul a ales să traducă de unul singur pasajele literare – ce-i drept multe- în loc să apeleze la cele din cărțile deja traduse și publicate.
