Tag Archives: Ernest Hemingway

Al pan pan y al vino vino

E greu să nu te lași vrăjit de locurile care promit abundență și diversitate culinară, iar în Valencia găsești cu ușurință orice fel de restaurant îți dorești. Într-o excursie de o săptămână am încercat baruri de tapas tradiționale, la colț de stradă sau la malul mării, localul favorit al lui Hemingway, La Pepica, dar și restaurante cu bucătărie modernă, internațională.

Valencia are patru restaurante cu o stea Michelin, iar ceea ce m-a determinat să aleg restaurantul RIFF a fost excelenta listă de vinuri, care cuprinde o incredibilă selecție de riesling din Germania, alcătuită de Paquita Pozo. Și n-aș fi crezut că o să spun asta, dar prânzul la RIFF – un meniu de 35 de euro de persoană sau 60 euro incluzând și asocierea cu vinul – a fost masa cu cel mai bun raport calitate preț din tot ce am încercat în Valencia. Cel mai mult mi-au plăcut aperitivele – sardine cu mango-excelente, tartarul de ton (bonito) și mojama servit alături de o emulsie de roșie, în  pahar, un fel de Bloody Mary incolor și fără alcool. Preparate delicate, subtile, inspirate din bucătăria tradițională valenciană.

Desertul a fost însă cea mai mare surpriză, o reinterpretare a clasicului Arnadi de Calabaza de Valencia, un preparat moștenit de la mauri. Excelent ! De fapt, tot meniul a fost un clin d’oeil, o reinterpretare a preparatelor clasice, locale, un joc în măsură să sporească plăcerea gastronomică.

La categoria barul de la colțul străzii, ne-au plăcut foarte mult Tasca Sorolla, Central Bar și Tienda Beher.

Am descoperit întâmplător, cu două zile înainte de plecare, Tasca Sorolla plimbându-ne prin jurul pieței centrale la miez de noapte. Ne-a plăcut atmosfera și ne-am așezat. Am prins ultima comandă a zilei – bacalao al cava (foarte bun) și am stat de vorbă cu bucătăreasa care se descurca admirabil în cei 2 mp ai bucătăriei, cu cel care lua comenzile și cu vecinii de bar. Am descoperit că cei doi erau proprietarii barului, iar vecinii de bar prietenii lor. Am povestit despre gastronomie în România și în Spania, și despre dificultățile susținerii unui local unde să se mănânce bine. Proprietarul barului a deschis o sticlă de cava și ne-a oferit câte un pahar, explicându-ne că e ultima lui zi de serviciu din sezon. Am ciocnit pentru libertate.

A doua zi la prânz, am trecut din nou pentru o delicioasă porție de melci și de sepionet. La un moment dat barul s-a umplut cu suporterii echipei de fotbal locale și toată lumea părea că se cunoaște cu toată lumea. M-am simțit aproape integrată. Dacă treceți prin Valencia vă recomand acest bar, aflat pe străduțele de lângă Mercado Central.

Tienda Beher e un bar specific cu jamon care se deschide doar seara dupa ora șapte. Am trecut pe aici aproape în fiecare seară pentru o porție de jamon și un pahar de Emilio Moro ( chelnărul ne-a spus din prima zi că vinul de Ribera merge cel mai bine cu jamon). Într-o seară, am împărțit masa de bar cu un cuplu de spanioli în jur de 60-65 de ani, care și-au comandat sandviș cu jamon. Doamna și-a abandonat cu dezinvoltură poșeta deschisă pe scaunul de lîngă mine. Am tras cu urechea la conversația lor. Dezbăteau aprins filmul pe care tocmai îl văzuseră la cinema. M-am gândit la imensa diferență care îi desparte de generația părinților mei.

Cu cât te apropii mai mult de plajă cu atât prețurile cresc și localurile sunt ceva mai turistice. Din tot ce am încercat în zonă vă recomand Bodega Montana, considerat cel mai vechi bar de tapas din Valencia, deschis pe la 1836 de doi vecini care și-au unit garajele ca să vândă împreună vin vărsat. Tapasurile sunt bune, ne-au plăcut sardinele, michirones (un fel de iahnie de fasole), ardeii numiți pimientos de Padron și mai ales ardeii umpluți cu ton alb și vânătă, foarte buni.

Am fost și La Pepica, locul favorit al lui Hemingway din Valencia. Localul e decorat cu pozele tuturor personalităților care au trecut pe acolo și are o terasă cu vedere la mare. Paella nu m-a impresionat, dar calamarii umpluți arătau bine. Apropo, vă mai aduceți aminte de farfuriile optzeciste din hotelurile de pe litoralul nostru ? Ca și Bodega Montana, La Pepica e mai degrabă un local de atmosferă, care povestește despre Valencia din secolul trecut,  un port perscăresc la Marea Mediterană.

 

2 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Sărbătoarea continuă

“Pe atunci, în Europa, vinul era considerat ceva la fel de sănătos și de firesc ca și mâncarea și totodată ceva care îți aducea fericirea, plăcerea și buna dispoziție. A bea vin nu era nici un semn de snobism, nici de sofisticare și nici nu constituia un cult – era o chestie la fel de naturală ca mâncatul și, pentru mine, extrem de necesară; nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mănânc fără să beau vin sau cidru sau bere. Eram înnebunit după toate vinurile, în afară de cele dulci sau dulcege sau prea grele ( și nici nu îmi trecuse prin cap că cele câteva sticle de Mâcon alb, sec și ușor pe care le băusem împreună ar fi putut să-l facă pe Scott (Fitzgerald) să-și piardă mintile.”[1]

Dacă voi scrie vreodată o carte despre vin, acesta ar fi pasajul cu care îmi doresc să se deschidă. Hemingway surprinde în câteva cuvinte rostul vinului, o băutură pentru cei care lucreză pământul, și pentru cei care se roagă, pentru cei care iubesc natura, pentru gurmanzi și pentru cei în căutare de inspirație. E o băutură care îndeamnă la simplitate și care a a ajuns paradoxal, inaccesibilă în momentul în care planeta a început să producă mai mulți litri decât poate bea.

Am descoperit de curând, o carte dedicată gurmandului Hemingway, o încercare de a reface rețetele felurilor de mâncare, unele dintre ele clasice, care apar în literatura lui Ernest Hemingway. Cartea lui Craig Boreth e un compendiu de rețete și de pasaje culinare atent culese. Dacă aveți talent de bucătar, poate veți încerca tocana de iepure a lui Pilar din “Pentru cine bat clopotele” sau celebrul sandviș Muntele Everest. Mie însă, cartea mi-a făcut o mare poftă să citesc și să recitesc literatura lui Hemingway, dintr-o perspectivă nouă, cea a vinului.

Asemeni scriitorului, personajele sale sunt băutori, cunoscători, și iubitori de excese bahice, dar vinul nu este nimic mai mult decât o băutură cotidiană, la îndemâna oricui și care se servește într-o ordine bine cunoscută de toată lumea. E poate surprinzător, dar Hemingway nu a fost un poet al vinului, ci un băutor pasionat, un cunoscător al vinurilor și mâncărurilor potrivite, consumate în cantități neortodoxe, într-o perioadă în care vinul bun era ieftin, iar asocierea lui cu mâncarea nu însemna sofisticare, ci bun simț. Și nici nu e nevoie de mai mult de două propoziții precum cele de mai jos, ca să-ți poți imagina gustul, dar și iluzia, sărbătorii fără de sfârșit:

“Am servit prânzul sus la Botin. Este unul dintre cele mai bune restaurante din lume. Am servit purceluș de lapte fript și am băut Rioja Alta. (…) Am mâncat o masă îmbelșugată și am băut trei sticle de Rioja Alta.”[2]

”[1]Ernest Hemingway, Sărbătoarea Continuă, Editura Polirom, pag 118

”[2]Ernest Hemingway, Fiesta, Editura Polirom, pag 245

PS. Din păcate, traducerea cărții din engleză are destule erori, cele mai multe datorate faptului că  traducătorul a ales să traducă de unul singur pasajele literare – ce-i drept multe- în loc să apeleze la cele din cărțile deja traduse și publicate.

Leave a Comment

Filed under poeții vinului