Despre vinul de Cotnari circulă o grămadă de povești. Cel mai frecvent citat vin din literatura română, medievală şi modernă, vinul de Cotnari este mitic. Adesea ne este servit alături de figura controversată a lui Ştefan cel Mare, cel iubitor de femei, de beţii şi întemietor de mânăstiri. Culmea e că dintre toate celebrităţile istoriei noastre, el a lăsat dovezi palpabile în urma sa: mânăstirile construite. Dar Cotnarul ? A supravieţuit el vremurilor tulburi ?
La prima vedere, s-ar zice că nu. În ciuda realităţii de pe raftul magazinelor, m-am tot gândit că nu se poate să fi dispărut cu desăvârşire un vin atât de vorbit, atât de povestit, cu o tradiţie atât de veche. Cei care i-au închinat ode sunt totuşi prea mulţi. Nu puteau să se înşele atât de tare.
De curând, am avut ocazia să verific această intuiţie deschizând o sticlă de Cotnari, Tămâioasă românescă din 1964. După aproape 50 de ani, vinul s-a prezentat impecabil, fără urme de oxidare, cu arome bine definite, complexe şi aciditate bună. Pe măsură ce s-a aerat în pahar, aromele de nucă, migdală şi coniac au lăsat loc aromelor de cireşe amare şi de miere, iar vinul a căpătat amplitudine. Corpul vinului a fost neaşteptat de onctuos, lăsând lacrimi grele pe pahar, iar finalul incredibil de lung şi de intens, ne-a amintit de gustul unui cozonac cu coaja de lămâie. Vinul a evoluat în pahar fără să dea semne de cădere, câteva ore bune, până la terminarea sticlei.
Cred că acest vin a fost păstrat câțiva ani buni în butoi şi că probabil conţinea o cantitate de zahăr remarcabilă. A trebuit să admit cu surprindere că e cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată şi tot ce sper, e să nu rămână un vin pe care îl bei o dată în viaţă.
Tristeţea terminării sticlei a fost sporită de constatarea că încă beau cu prejudecăţi, că tind să caut mai mult pe la alţii, ceea ce am sub nasul meu acasă. Poate că ar trebui să ne recăpătăm încrederea în vinul de Cotnari, pentru ca el la rândul lui să creadă în el.
Nu ştiu numele celor care au făcut acestă tămâioasă în 1964 şi aș vrea să le pot mulţumi pentru că au reuşit un vin minunat, a cărui amintire o să-mi rămână lipită de suflet.
De cand il aveati in pastrare ? Si totusi, Tamaioasa romaneasca nu e un soi alb ?
Nu mai ştim nici noi exact, dar îl păstrăm de cel puţin 20 de ani. Tămâioasa este un soi alb, dar unul din efectele îmbâtrănirii vinului la sticlă este închiderea culorii. Vinurile vechi au această culoare caracteristică de chihlimbar. De aceea am şi pus cea de-a doua poză, pentru a compara un vin roşu tânăr cu un vin alb, vechi de 50 de ani.
Înţeleg lesne entuziasmul pe care ţi l-a produs acest vin. Am avut şi eu bucuria să gust o Tămâioasă Românească din vinoteca de la Cotnari (un an de recoltă de prin ’60)… doar că asta se întâmpla pe la începutul anilor ’90. Chiar dacă au trecut vreo 20 de ani de atunci, am rămas până azi cu aceleaşi impresii ultra-memorabile ca şi tine. Păcat că printre noile vinuri premium de la Cotnari nu mai există nicio variantă de Tămâioasă sau de Grasă dulce. Ceea ce îmi confirmă bănuiala că nu e deloc simplu să faci un vin remarcabil de desert. Iată cum moda vinurilor seci pe care au adoptat-o mai nou cei de la Cotnari nu face decât să fractureze o tradiţie valoroasă.
Probabil că nu e simplu şi nu e nici ieftin. Chiar ne întrebam cam care ar fi costul unei astfel de sticle de vin dulce de 50 de ani pe piaţa europeană. Iar faptul că la concursurile europene cei de la Cotnari participă mai mult cu vinuri dulci, de vinotecă, sper că e un semn că îşi cunosc potenţialul, şi o să renunţe la joaca cu vinuri seci premium în favoarea celor care au consacrat podgoria.
Dar, Mona, dragă, o întrebare de neavenit: această sticlă de vin l-aţi beut cu ceva gustare pe lîngă, sau l-aţi savurat ca pe un desert mai prelungit? Are şi mandea ceva din 1973 în pivniţă, dar nu am curajul să-i dau “cep”…tre’ să verific ce este anume!
Din păcate, dragă Vladimir, ar fi meritat ca vinul să fie asociat cu un desert, doar că ne-am hotărât așa ad-hoc să-l deschidem, nu a fost premeditat. Încă regret că nu am onorat acest vin așa cum s-ar fi cuvenit. Verifică sticla ta și uită-te mai ales la nivelul lichidului. Dacă e bun, poți s-o mai păstrezi.
Articolul a mai spalat din tristetea vinului de Cotnari, cel industrial, vandut la un (1) euro sticla prin Jermania’ si la trei (3) în Roumania’ mama. Bei aici si plangi maine dimineata. Morala: comunistii macar mai aveau un pic de respect fata de traditie.
Dragă Mirel, eu nu cred că aveau respect faţă de ceva. Cred mai degrabă că e vorba de o mână de oameni care au avut şansa să-şi onoreze meseria indiferent de contextul politic. Cinste lor!