Fac parte dintr-o generaţie care a debutat previzibil în lumea vinului. Ca toţi prietenii mei, am început prin a bea ceea ce se găsea pe piaţă, adică vin dulce sub toate formele lui: alb sau roşu. Îmi aduc aminte şi acum, cu nostalgie, de câteva etichete clasice care făceau deliciul serilor de vară în Vama Veche.
gewurtztraminer
În 1990, călătoria către Vamă avea farmecul unei aventuri. Trenul te lăsa pe la şase dimineaţa în Mangalia, unde trebuia să aştepţi rata de Vama Veche, un autobuz hodorogit, cu taxatoare, care nu circula la ore fixe. Pe vremea aia, Vama era un sat de frontieră păzit, în care nu era mai nimic, aşa că dacă ratai autobuzul rămânea varianta autostopului sau, în cel mai rău caz, mersul pe jos cu cortul în spate. În multele ore petrecute în aşteptarea ratei, am descoperit alimentara din Mangalia, nectarul bulgăresc şi vinurile dulci.
Beţia cu vin dulce şi ieftin e cruntă, aşa că, mult timp, n-am mai băut decât vin sec, ceea ce, de asemenea, e o schimbare de gust la fel de previzibilă, care îmi caracterizează generaţia.
În ultimii ani, am reînceput să beau vin sub toate formele lui şi am urmărit cu interes evoluţia gusturilor şi baletul părerilor mai ales în ceea ce priveşte soiurile aromate de tip muscat ottonel şi tămâioasă românească. Opinia dominantă în piaţa românească este că aceste soiuri sunt menite să fie vinificate doar în dulce, graţie cantităţii mari de zahăr pe care o pot acumula. M-am întrebat adesea cât din această opinie are la bază presiunea unui segment de piaţă tradiţional, fidel vinului dulce şi cât este o concluzie rezultată dintr-o îndelungată experienţă de vinificare a acestor soiuri.
Dar, înainte de a întreba producătorii, ne-am gândit să vedem ce spun băutorii de vin de la winespot.ro ( aici articolul integral).
