Dacă aţi copilărit într-o grădină printre vrejuri de roşii şi dovlecei, poate nu e de mirare că vă plac aceleaşi tipuri de vinuri ca şi mie. Exisă ceva din suculenţa roşiei în vinurile bune, o senzaţie de căldură solară, de echilibru gustativ între aciditate şi zahăr, pe care probabil că orice fruct îl capătă la un anume moment. În orice caz, multe vinuri reuşesc să-mi readucă această amintire din copilărie: o după-amiază de vară tărzie în grădina bunicilor, în căutarea roşiilor părguite. Le preferam întotdeauna pe cele mai mici, pefect rotunde, pe care le îndesam întregi în gură, în încercarea de a nu pierde nici o fărâmă din sucul însorit. O amintire pe care doar vinurile bune mi-o evocă infailibil. Sau poate asta e doar ideea mea despre cum ar trebui să fie gustativ un vin bun ?
Zilele trecute la o masă în familie, un prieten ne-a spus povestea întinării vinului său favorit pe care nu dorea să-l împartă cu nimeni şi pe care a refuzat să-l mai bea, după ce un alt prieten i-a povestit că o cunoştinţă detestabilă gustase din el şi îi găsise defecte.
Oare realizăm atunci când deschidem un vin cât de manipulaţi suntem de atmosferă, de gustul nostru şi de părerea celorlalţi comeseni? Noi, băutori şi cumpărători de puncte Parker, înţelegem că vinul nu e altceva decât un vehicul al subiectivităţii noastre, al amintirilor şi al senzualităţii, un mediu fluid capabil de încarnări diferite, o oglindă a unor senzaţii pasagere? Şi dacă bănuim câteodată acest lucru, ne bucurăm de unicitatea acelei clipe sau mai degrabă ne sperie înfatişarea ei neaşteptată ?