Tag Archives: cele mai scumpe vinuri din Spania

Un studiu de caz

Cuvântul Priorat l-am auzit pentru prima dată acum câțiva ani, în povestea unui prieten care locuiește la Barcelona și mai vine din când în când în vizită pe la rude. Omul mi se plângea că nu găsește vin de Priorat în România, și nu știu de ce în mintea mea, am presupus că vorbește despre vinurile en primeur. La prima întâlnire cu Prioratul m-am făcut rău de rușine.

Dintre toate zonele viticole ale lumii, cu greu găsești un nume mai frumos, mai simplu, mai sugestiv (în direcția excelenței): Priorat. Iar dacă numele aparține istoriei, vinul este în puterea oamenilor. Privită din perspectivă românească, povestea Prioratului mi se pare o minunată lecție de pricepere și răbdare, un studiu de caz al unui proiect vinicol executat cu măiestrie.

priorat

Cvasi-necunoscut în lume acum 25 de ani, Priorat-ul produce azi unele dintre cele mai scumpe vinuri ale Spaniei. Dacă mă gândesc la cât de bune sunt vinurile din Rioja, asta mi se pare cel puțin ciudat. Cum a fost posibil ?

În 1979, un francez din Côtes du Rhône, René Barbier ajunge în Priorat. Găsește aici un peisaj spectaculos și câteva sute de hectare de vie veche, un sol cu o structură geologică specială (un anume tip de ardezie, numit de catalani „llicorella” –ce însorit sună cuvântul ăsta !) pe care cresc soiuri de strugure pe care le cunoaște de acasă: garnacha (grenache), carineña (carignan). Își face propriul vin Clos Mogador – grenache din vii vechi de peste 80 de ani – și probabil că dacă povestea s-ar fi oprit aici, René Barbier ar fi fost doar unul dintre miile de viticultori anonimi ai lumii.

clos mogador

Prioratul a devenit faimos atât de repede, pentru ca în 1980, Barbier a reușit să convingă încă patru viticultori să investească în zonă, să planteze vie și să producă vin pe care sa-l vândă sub un concept unitar: etichete simple, delicate, cu design asemănător, toate purtând pe ele cuvântul Clos: Clos Mogador, Clos Martinet, Clos de l’Obac, Clos Erasmus și Clos Dofi. Până la un punct, similaritățile cu Valea Ronului și brandul Châteauneuf-du-Pape sunt evidente, inclusiv rezonanța de tradiție medievală a cuvantului Clos. (Alvaro Palacios, proprietarul Clos Dofi va produce chiar un vin numit L’Ermita care va ajunge fulgerător unul dintre cele mai cunoscute vinuri spaniole). Desigur că la acest succes ar mai trebui poate să adaugăm și puterea mediatică instituționalizată a unei regiuni veșnic aparte și mereu în căutarea diferențierii identitare, așa cum a fost și va fi mereu Catalonia.

Documentându-mă despre Priorat, am descoperit un articol al lui Jancis Robinson, din 2004, cu un titlul care vrea să pună degetul pe rană „Priorat – worth the money ?” în care vorbește în termeni destul de rezervați atunci cand vine vorba despre potențialul de îmbâtrânire al acestor vinuri. În orice caz,  dacă o sticlă de vin Clos Mogador nu își face banii, povestea cu siguranță îi merită, mai ales pentru cei interesaţi cum se construieşte un proiect turistic sau vinicol.

PS. Am avut ocazia să gust vinurile Clos Mogador 2000 și Cims de Porrera 1999 la degustarea Cellartales din această lună dedicată vinurilor spaniole, despre care voi mai povesti.

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Ce mănâncă bucătarul cu prietenii lui

Asocierea vinului cu mâncarea bună o înveți, uneori, pe pielea ta, experimentând. Cei mai norocoși pot avea talent sau un background culinar construit în copilările, ceilalți trebuie să muncească ceva mai mult. În ceea ce mă privește, nu am fost interesată de arta culinară înainte de a fi cuprinsă de pasiunea pentru vin. Nu fac parte din categoria celor talentați și îmi pare rău pentru că în cei patru ani de blog, petrecuți prin crame și restaurante, am realizat cu surprindere că a face vin sau a găti o mâncare bună oferă o satisfacție nemijlocit mai directă decât orice activitate, să-i zicem “virtuală”.

Nu este însă niciodată prea târziu să încerci, dacă nu să gătești, atunci măcar să te împrietenești cu bucătarul, cel care gătește întotdeauna pentru prieteni preparate pe care nu le veți găsi la restaurant, meniuri supuse poftei, spontaneității și ingredientelor de sezon, roade ale talentului culinar care nu trebuie sa fie costisitoare ca să fie gustoase.

Zis și făcut. Am propus pentru întâlnirea noastră un vin de Rioja, cu un preț modic: Ursa Maior, Reserva 2006.

ursa

Am apreciat întotdeauna stilul franc al acestui vin care nu încearcă niciodată să pară mai mult decât ceea ce ar trebui să fie: arome proaspete de strugure, de fructe roșii și note discrete de tabac, ușor vanilate. Un vin excelent raportat la preț.

coada

Am primit în schimb o porție de tocaniță din coadă de vită gătită la foc mic în oală de fontă. Am tras cu ochiul în oală, pe lângă mult lăudata coadă, bucătarul a adăugat câțiva morcovi, un păstârnac și sos de roșii proaspăt, făcut din roșii de grădină. Nu cred că am mâncat ceva mai delicios vreodată.

tocanita

Bilanțul întâlnirii:  vinul a costat 41 de lei, ingredientele pentru patru porții de tocăniță au fost aproximativ 25 de lei.

Nu știu dacă prin povestea de mai sus vreau să demonstrez că, la București, ca peste tot în lume, se poate bea și mânca și gustos cu bani puțini, și prost cu bani mulți, sau poate, de fapt, vreau să spun că ar trebui să închidem mai des televizorul cu prietenii de pe facebook ai ciobanului Ghiță și să-i invităm la masă pe cei reali, pe care-i apreciem tocmai pentru că putem ciocni cu ei idei și pahare.

2 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar