Cuvântul Priorat l-am auzit pentru prima dată acum câțiva ani, în povestea unui prieten care locuiește la Barcelona și mai vine din când în când în vizită pe la rude. Omul mi se plângea că nu găsește vin de Priorat în România, și nu știu de ce în mintea mea, am presupus că vorbește despre vinurile en primeur. La prima întâlnire cu Prioratul m-am făcut rău de rușine.
Dintre toate zonele viticole ale lumii, cu greu găsești un nume mai frumos, mai simplu, mai sugestiv (în direcția excelenței): Priorat. Iar dacă numele aparține istoriei, vinul este în puterea oamenilor. Privită din perspectivă românească, povestea Prioratului mi se pare o minunată lecție de pricepere și răbdare, un studiu de caz al unui proiect vinicol executat cu măiestrie.
Cvasi-necunoscut în lume acum 25 de ani, Priorat-ul produce azi unele dintre cele mai scumpe vinuri ale Spaniei. Dacă mă gândesc la cât de bune sunt vinurile din Rioja, asta mi se pare cel puțin ciudat. Cum a fost posibil ?
În 1979, un francez din Côtes du Rhône, René Barbier ajunge în Priorat. Găsește aici un peisaj spectaculos și câteva sute de hectare de vie veche, un sol cu o structură geologică specială (un anume tip de ardezie, numit de catalani „llicorella” –ce însorit sună cuvântul ăsta !) pe care cresc soiuri de strugure pe care le cunoaște de acasă: garnacha (grenache), carineña (carignan). Își face propriul vin Clos Mogador – grenache din vii vechi de peste 80 de ani – și probabil că dacă povestea s-ar fi oprit aici, René Barbier ar fi fost doar unul dintre miile de viticultori anonimi ai lumii.
Prioratul a devenit faimos atât de repede, pentru ca în 1980, Barbier a reușit să convingă încă patru viticultori să investească în zonă, să planteze vie și să producă vin pe care sa-l vândă sub un concept unitar: etichete simple, delicate, cu design asemănător, toate purtând pe ele cuvântul Clos: Clos Mogador, Clos Martinet, Clos de l’Obac, Clos Erasmus și Clos Dofi. Până la un punct, similaritățile cu Valea Ronului și brandul Châteauneuf-du-Pape sunt evidente, inclusiv rezonanța de tradiție medievală a cuvantului Clos. (Alvaro Palacios, proprietarul Clos Dofi va produce chiar un vin numit L’Ermita care va ajunge fulgerător unul dintre cele mai cunoscute vinuri spaniole). Desigur că la acest succes ar mai trebui poate să adaugăm și puterea mediatică instituționalizată a unei regiuni veșnic aparte și mereu în căutarea diferențierii identitare, așa cum a fost și va fi mereu Catalonia.
Documentându-mă despre Priorat, am descoperit un articol al lui Jancis Robinson, din 2004, cu un titlul care vrea să pună degetul pe rană „Priorat – worth the money ?” în care vorbește în termeni destul de rezervați atunci cand vine vorba despre potențialul de îmbâtrânire al acestor vinuri. În orice caz, dacă o sticlă de vin Clos Mogador nu își face banii, povestea cu siguranță îi merită, mai ales pentru cei interesaţi cum se construieşte un proiect turistic sau vinicol.
PS. Am avut ocazia să gust vinurile Clos Mogador 2000 și Cims de Porrera 1999 la degustarea Cellartales din această lună dedicată vinurilor spaniole, despre care voi mai povesti.
