Îmi place să cred că activitatea de căpătâi a oricărui pasionat de vin ar trebui să fie călătoria la cramă. Numai aici se poate construi aceea relaţie specială între energia locului, vinificator şi băutorul de vin, o legătură emoțională, de încredere, care oferă mai apoi o perspectivă diferită asupra vinului. Şi chiar şi atunci când se întâmplă, inevitabil, să nu fii pe aceeaşi lungime de undă cu cel care îţi povesteşte vinul, faptul de a vedea cu ochii tăi şi de a evalua după propriile criterii asigură acea transparenţa a informaţiei pe care nici o degustare ultra-elaborată nu o poate oferi.
Şi mai e ceva. Viile locuiesc în peisaje atinse de graţia divină care au în viziunea mea, o energie specială menită să aducă ochiului lumină şi sufletului pace. Ar fi păcat să le ocoliţi.
În această vacanţă, am profitat de proiectul Crame România, pentru a vedea o parte din cramele la care n-am ajuns până acum.
Bucureştenii vor fi uimiţi poate să afle că la mai puţin de două ore de oraşul lor, podgoria Dealu Mare este o excelentă destinaţie de week-end. Investiţiile în această zonă sunt imense, dacă e să ne gândim doar la cele 6 milioane de euro cheltuite pentru crama cea nouă, de 5300 de metri pătraţi, de la Budureasca.
Până să ajung să vizitez zona nu am realizat cât de întinse sunt suprafeţele plantate cu viţă în Dealu Mare: S.E.R.V.E are 54 de hectare, DAVINO 68 de hectare, Lacerta 80 de hectare, Basilescu aproximativ 100 de hectare, Domeniile Dealu Mare Urlaţi 100 de hectare, Budureasca 275 de hectare. Chiar şi proaspăt apăruta Licorna Winehouse cu cele 22 de hectare n-ar putea fi considerată în mod normal, o cramă mică.
Crama Licorna are o poveste simpatică, menită să o individualizeze în peisajul zonei. În 1909, Nicolae Nicolau hotărăşte să îşi facă o cramă la Vadu Săpat în urma unui vis în care îi apare Constantin Brâncoveanu – printre altele şi un bogat proprietar de vii şi iubitor de vin- care îi porunceşte: „să ridici o cramă unde să faci un vin închis la culoare precum acest cocoş negru, pe care ţi-l dăruiesc”. Cel puţin în acest mod a justificat Nicolae această investiţie soţiei sale, Elena. Crama ar fi trebuit să poarte numele de Cocoşul Negru, dacă din păcate, boierii şi cocoşii nu ar fi dispărut, treptat, înghiţiţi de vremurile tulburi. Astăzi brandul Galo Nero impune anumite restricţii de utilizare a numelui şi din acest motiv Cocoşul negru s-a transformat în inorog, un animal fantastic, simbol al purităţii şi al curăţeniei sufleteşti. Un nume exotic, dar de bun augur pentru un nou început.
Zona Dealu Mare are şansa să devină încet, încet, raiul turismului oenologic românesc, dar acest lucru depinde şi de frecvenţa cu care vor apare în piaţa vinului şi cramele mici, de familie, şi pensiunile şi proiectele specifice care vor atrage mai mulţi oameni în zonă. Sper că acest lucru se va întâmpla în următorii ani suficient de repede ca generaţia mea să apuce să se laude şi cu noi destinaţii de week-end…
