Îmi amintesc perfect şi acum prima mea zi de şcoală, dar nu datorită faptului că ar fi fost un moment important în viaţa mea, ci din cauză că a fost prima dată când am fost sculată la ora 6 şi acea senzaţie neplăcută e vie încă, în memorie. Din cauză că îmi plăcea să dorm mult, bunica m-a învăţat celebra poezioară menită să pregătească pentru viaţă copiii mai mari sau mai mici “În ţara lui mură-n gură”:
“În ţara lui mură-n gură, totul este pe măsură.
Când mă scol de dimineaţă, nu la 7 ci la 10 ,
vine-o tavă cu dulceaţă si-un pahar cu apă rece.
Şi dulceaţa zice ia-mă,
Şi paharul zice bea-mă.”
Acum, după atâţia ani, urăsc la fel de mult ca în prima zi de şcoală trezitul de dimineaţă, îmi place să mă răsfăţ dormind sâmbăta pănă târziu şi am înlocuit paharul cu apă cu unul de şampanie şi tava cu dulceaţă cu o preacinstită omletă.
Cred că fericirea culinară se bazează atât pe principiul unui răsfăţ din când în când, cât şi pe libertatea de a asocia relaxat lucrurile care îţi plac, respectând cea mai importantă regulă, şi anume aceea a echilibrului – de consistenţă şi de aromă – dintre vin şi mâncare. Deşi mi s-a reproşat că a servi şampanie cu omletă, la micul-dejun „nu e cool”, cred în ceea ce mi-a spus unul din profesorii mei, că în artă ca şi în viaţa, poţi să alegi orice mod de a te exprima, atâta timp cât ai o motivaţie interioară care justifică această alegere.
Sunt, aşadar, o adeptă a şampaniei sâmbăta la micul-dejun şi din multiplele combinaţii posibile, consider că omleta, aşa umilă cum pare, cere un vin mai suplu şi mai acid, aşa cum e şampania. În plus, preferatul meu, spumantul din crâmpoşie de la Prince Stirbey, are pe lângă aciditate şi o textură onctuosă care se îmbină fericit cu omleta. Iar sâmbătă de dimineaţă, alături de cei dragi, orice şampanie e de două ori mai bună…