Tag Archives: Peloponez

Musacaua lui Sir Patrick Leigh Fermor

Nu știam cine este Sir Patrick Leigh Fermor înainte să urmăresc emisiunea culinară a lui Rick Stein despre Mediterana “From Venice to Istambul” și nici nu cred că aș fi dat atâta atenție numelui dacă în episodul respectiv, bucătăreasa lui, Lepida, nu ar fi gătit “the best home-made moussaka he’s ever had”.

Musacaua nu este doar una dintre preparatele mele culinare favorite, ci este o metaforă a Mediteranei, cu straturile ei suprapuse de populații și influențe culturale, este un elogiu adus legumelor de calitate glazurate de soarele Mediteranei și încununate cu un strat de sos franțuzesc.

Am încercat și noi rețeta de musaca a Lepidei cu carne de vită și legume- cartofi, vinete, dovlecei- prăjite în ulei de măsline și apoi așezate în straturi, iar la sfărșit, un strat gros de beșamel.

Sir Patrick Leigh Fermor a fost unul dintre cei mai cunoscuți autori britanici de literatură de călătorie. Era poliglot, pasionat de Orient și în 1934, la 19 ani, a făcut o călătorie pe jos din Olanda până in Bulgaria cu intenția de a ajunge la Constantinopol, dar s-a îndrăgostit de România si de Grecia și a rămas în Balcani. Povestea acestei călătorii este subiectul celor două cărți ale sale, care sunt acum traduse și în limba română -“Între păduri și ape” și “Drum întrerupt”.

În opinia mea, Patrick Leigh Fermor a scris în cartea “Drum întrerupt -De la Porțile de Fier până la Muntele Athos” cele mai frumoase pagini despre Bucureștiul perioadei interbelice din toate câte am citit despre acest subiect.

“Ce-i deosebea pe acești oameni, acum și mai tărziu, de aristocrații hedoniști din restul Europei era refuzul filistinismului: o pasiune scrupuloasă pentru erudiție de dragul erudiției, pentru literatură, pictură, muzică, sculptură și viața ideilor, care le transforma casele în sălaș al academicienilor. (Asemenea Franței, din nou, România a fost dintotdeauna țara în care datorită inteligenței, spiritului frumuseții sau ospitalității lor, câteva femei au jucat un rol mai important decât în alte țări.) Devotamentul față de litere, în special, depășea cu mult diletantismul literar și în multe cazuri a avut drept rod opere de mare valoare. Însă din nefericire, nu în limba română ar putea spune oftând un șovin. Dar cel puțin aceste reușite extrateritoriale le-au eliberat din vâltoarea naționalismului patriotic, de care este indisolubil legat geniul poetic și literar al națiunilor renăscute. La urma urmelor, nu este puțin lucru să ai succes la Paris. Nu e de mirare că Proust era așa e profund interesat de românii de la Paris și că le căuta prietenia. Pe mine mă fascina și mă impresiona să aud numele Marcel rostit cu atâta ușurință și naturalețe și să aflu că Anna, care părea să fie verișoara tuturor era contesa de Noailles; că Paul dacă nu era Morand, care se căsătorise cu Helene Șuțu, era Valery, că Jean era Cocteau și că Leon- Paul era Fargue: indicii presărate într-un joc de urmărire, care puteau fi analizate mai tărziu.

Insist de atâta timp asupra acestei teme pentru că totul era așa de diferit de ce-ntâlnisem în împrejurări similare în capitalele dunărene din amonte. În Ungaria, discuțiile la lumina lumănării de la sfârșitul cinei priveau mai degrabă vânătoarea și caii, ori scrupuloasa cântărire a meritelor cizmarilor și șelarilor din Londra, sau erau lungi conversații despre anexare, căsătorii morganatice, drepturile primogenitului, Hoffähigkeit, gradul exact de rudenie dintre familiile Festitich și Fürstenberg și numărul pogoanelor de pământ deținute de familia Esterházy. Bine-înțeles, ar fi putut să se întâmple la fel și la București, mutatis mutandis, dar nu pentru mult timp. Totuși, nu cred că în capitala maghiară aș fi ajuns prea des să discut despre Saint-Saëns și despre frații Goncourt, despre lucrurile pe care le aveau în comun Villiers de L’Isle-Adam și Barbey d’Aurevilly, despre legătura dintre Lautréamont și suprarealism sau despre ce îi spusese abatele Mugnier unuia dintre oaspeți cu privire la convertirea lui Huysmans, ori despre ceea ce eliminase autorul din portretul sau din En route.” (pag 210-211)

Desigur, având în vedere că Fermor a fost iubitul Bălașei Cantacuzino și a stat mai bine de 4 ani în România până în 1939, când s-a înrolat în armata britanică si a devenit ofițer SOE, am putea argumenta că este subiectiv. Mie mi-a plăcut extraordinar acest pasaj pentru că autorul surprinde cu finețe o caracteristică tipic românească, inteligența speculativă – nu constructivă – care se apropie întrucâtva de spiritul critic francez la nivel teoretic,  dar care se stinge în bașcălie, lipsit de posibilitatea de a interacționa cu instituții bine așezate.

Întotdeauna m-a fascinat modul în care o mâncare sau povestea ei, te pot duce la o carte, iar o carte te poate determina să apreciezi un vin, într-un perpetuu joc al diversității…

PS. Dacă v-am făcut poftă, găsiți rețeta în episodul 5 al seriei “De la Veneția la Istambul”.

Leave a Comment

Filed under gastronomie și taifas culinar

Vinuri din Peloponez

Desi Grecia ne e foarte aproape, recunosc ca nu m-am intrebat vreodata cum sunt vinurile lor, si nici n-am incercat sa-mi imaginez, dar in capul meu, ele erau intr-un fel asociate cu cele din Bulgaria, poate datorita ariei geografico-culturale comune.

In scurta mea trecere prin Grecia, n-am apucat sa beau decat vinuri licoroase. De altfel, cel mai cunoscut vin din aceasta categorie, Muscatul de Samos, se gaseste si la noi, dar l-am vazut chiar si la supermarket in Elvetia. Asadar, hazardul a facut sa ma intalnesc cu vinurile grecesti in Romania. Razvan Avram, importatorul acestor vinuri, ne-a oferit prilejul de a le degusta. A fost o seara lunga.

Ca impresie de ansamblu, acestea sunt vinuri de gastronomie, adaptate verilor toride ale Greciei. Ele nu seamana nici cu vinul romanesc si nici cu cel bulgaresc. Grecilor le plac vinurile sincere, nebaricate, in care se simte pregnant gustul strugurelui. Vinurile albe sunt deosebit de placute, proaspete, usor de baut, ideale pentru vipia serilor de vara romanesti. Mi-au placut in special, Prorogos Lafazanis, 2010, cupaj de roditis 70% si savatiano 30%, un vin floral si mineral, usurel, dar echilibrat, cu un excelent raport calitate pret, 19 lei in magazinul Good Point, si Moschofilero, Lafazanis 2010, un vin mai corpolent si aromatic mai complex, cu un final lung si placut. Aceste vinuri mi-au adus aminte de ceea ce un prieten drag imi spune mereu, si anume ca spre deosebire de vinul rosu, un vin alb e bun atunci cand duci paharul la gura fara sa-ti dai seama ca faci acest gest.

Vinurile rosii m-au dezamagit un pic, au corpuri subtirele, dar, in schimb au acelasi gust brut de strugure. Cel mai expresiv a fost un agiorgitiko, Lafazanis Nemea 2007, tinut 12 luni la baric, despre care Razvan ne-a spus ca e un vin facut exclusiv pentru export. Vinul are o expresie aromatica asemanatoare shirazului, dar e si tributara baricului – vanilie, cafea, condimente, piper. Acest 100% agiorgitiko mi-a evocat imaginea unui grec brunet si cret, cu mustata pe oala si inceput de burta, mare vanator de caracatite si care seara, prepara cu maiestrie, pentru prieteni, cotlete de miel cu multe condimente.

In cele din urma, trebuie sa mentionez si vinul cel mai controversat al serii, Retsina (cupaj de roditis 70% si savatiano 30%, cu o usoara aroma de rasina de brad). Aceasta licoare care iti lasa pe limba senzatia de coaja de brad, imi aduce intotdeauna aminte de padurile copilariei mele, si ma intreb daca nu cumva merita sa fie asociata cu branza in coaja de brad de la Rucar. Ca si bauturile cu anason, retsina e expresia gustului condimentat al sudului, greu de sters din memorie de cei care s-au lasat vrajiti de el.

5 Comments

Filed under drinking in good company, ştiri cu şi despre vin