Recunosc că m-am tot învârtit în jurul acestei noţiuni, am ascultat nenumărate definiţii şi am băut câteva asemenea vinuri. Se spune că vinul de terroir exprimă esenţa unui loc în viziunea celui care îl locuieşte, că e atât o expresie a tradiţiei, cât şi o reinterpretare a ei, graţie măiestriei celui ce îl face.
Din punctul meu de vedere, cea mai mare dificultate în a spune în câteva cuvinte ce este acest vin stă în faptul că astfel de vinuri sunt rare şi atât de diferite între ele, dar şi faţă de ceea ce ţi-ai putea imagina despre un vin, încât trec pe lângă tine nebagate de seamă sau, şi mai rău, respinse cu indignare. Pe scurt, cea mai mare problemă e dificultatea întâlnirii cu ele.
Terroja, Xarel-lo, Sabate y Coca, 2007 e un vin special, extrem de complex, din vii bătrâne de 90 de ani (!). Are o amprentă aromatică surprinzătoare, de riesling tânăr, gust caracteristic de cava, onctuozitatea chardonnay-ului barrique şi un final cu o mineralitate ce aminteşte de sauvignon blanc-ul de pe Valea Loirei. Nu e genul de vin pe care îl adori necondiţionat, dar reuşeşte să rămână mult timp în atenţia ta, şi te învăluie ca vocea misterioasă a conducătorului de tren.
Când merg cu metroul prin Bucureşti, trăiesc o mică satisfacţie atunci când înregistrarea nu funcţionează şi vocea egală, mecanic expresivă şi mereu aceeaşi a domnişoarei care anunţă staţiile este redusă la tăcere. Îmi place însă să ascult melodica particulară a vocii de fost fumător a conducătorului de tren, care se îmbogăţeşte de la o staţie la alta, urcă şi coboară, se tărăgăneaza sau se grăbeşte, transmite fragmente de trăiri, bucurii şi tristeţi. Uneori, încerc să-i făuresc vocii o fizionomie, să-i pun ochelari, mustaţă sau burtă, iar acest joc nevinovat mă face să cobor din metrou cu zâmbetul pe buze.
Cred că vinul de terroir e o astfel de voce.