Tag Archives: restaurante cu 3 stele Michelin

La trei stele Michelin cu Alain Passard

În materie de fine dining, în ziua de azi nu mai impresionezi pe nimeni cu o bucată de carne, îmi spunea un prieten bucătar venit de la Berlin. Eu nu cred că suntem încă așa de bogați ca să renunțăm la carne, dar o să vă povestesc experiența mea din acest an, la Paris, la un restaurant cu trei stele Michelin și meniu vegetarian, L’ Arpège, chef Alain Passard.

(sushi de sfeclă)

De-a lungul timpului, am mâncat în mai multe restaurante cu o stea Michelin, în mai multe țări, dar asta a fost prima dată la 3 stele și am decis să investesc în această experiență, nu pentru meniul vegetarian, ci pentru că Alain Passard, pe care îl urmăresc pe Instagram, m-a impresionat cu picturalitatea preparatelor sale. Mi-am zis că o asemenea bucurie vizuală, nu poate fi urmată decât de o adevărată plăcere gustativă.

tartae

(tartar de sfeclă roșie cu muștar)

Ca și despre Paris, despre bucătaria lui Alain Passard părerile sunt împărțite, am citit multe articole elogioase și multe neutre, cele mai multe scrise de non-europeni, care nu au înțeles încă nici acum că în Franța, te așezi unde ți se indică, mănânci ce ți se dă, iar clientul nu are niciodată dreptate. Cred că cea mai mare greșeală pe care o fac cei care vin să mănânce la Arpège și sunt dezamăgiți este faptul că se așteaptă să le fie servit un spectacol- mai mult sau mai puțin de tipul “iată homarul ăsta, zice chelnărul în timp ce ti-l dă pe la nas, l-am prins aseară, la 200 de metri de aici, e super proaspăt, iar buchetul astă de hasmațuchi e din gradina mea, sădit într-o noapte cu luna plină, respectând principiile biodinamice”.

(sparanghel gătit la verticală, stropit cu unt)

De altfel, asta a fost și teama mea atunci când m-am decis să cheltuiesc banii ca să mănânc într-un restaurant de 3 stele Michelin, la Paris. M-am temut că o să fie prea turistic, prea comercial. Până la urmă, cinezi pe o stradă din inima Parisului între Muzeul Rodin și Domul Invalizilor, iar ceea ce trebuie să te aștepți să primești este și un pic din istoria culinară a Franței, cu bune și rele.

(aluat foietaj cu legume și reducție de vin roșu)

De fapt, să mănânci la Alain Passard este mai degrabă o lecție culinară, decât un spectacol. Iar asta nu este neapărat apetisant. Pe lângă opțiunea à la carte, care este destul de scumpă, la Alain Passard există 2 variante de meniu- Le menu terre et mer și le dejeuner des jardiniers. Ambele contin cel puțin 12 feluri, dar în timp ce primul este expus pe site și tipărit în restaurant, cel de-al doilea, le dejeuner des jardiniers, este un meniu surpriză, à l’aveugle, cu legumele din grădină din sezonul respectiv, pe care nu îl vei primi tipărit nici măcar la restaurant. La fața locului am constatat, trăgând cu ochiul la vecinii de masă – un culpu de danezi, un cuplu de ruși și un cuplu de francezi – că de fapt, și meniul terre et mer era tot vegetarian, conținând în plus pe lângă legume, un homar care se împarte la doi.

(Trilogie de ravioli în consomé vegetal)

Noi am ales le dejeuner des jardiniers și cel mai șocant a fost aperitivul așa zis de- bienvenue- de cum ne-am așezat la masă, a apărut o farfurioară cu o ridiche roșie tăiată în două, o păstaie de fasole și o rondea de fenicul. Așa de uimită am fost, că am uitat să îi fac poză- iar acum îmi pare rău, pentru că a fost ceva incredibil. Aproape că îți venea să te enervezi că omul are atât tupeu să îți ceară 185 de euro pentru un meniu cu niste rădăcinoase. M-am gândit în momentul ăla la ce ar fi zis despre asta străbunică-mea, Maria. Am înțeles mai târziu că, de fapt, farfurioara asta era un rezumat al celor 12 feluri de mâncare care au urmat. Și că Alain Passard îți propune să te închini cu umilință în fața naturii, pe care el o consideră sursa preparatelor lui excepționale.

(varză umplută cu morcovi și andivă, cremă de parmezan și emulsie de legume)

De fapt nu mai era nevoie ca bucătarul să se prezinte la masa ta în șorțul alb imaculat, purtând la gât, însemnele tricolore de cel mai bun bucătar francez și să te întrebe cum te simți și să îți povestească că legumele provin din grădina lui. Ceea ce are de spus un bucătar se găsește tot timpul în farfurie, iar el nu face decât să dea glas sau gust, prin măiestria sa, perfecțiunii naturii.

(Chaud- froid d’ oeuf à la coque)

Preparatele lui Alain Passard sunt delicate, picturale și suave, dar în acelși timp, gurmande și savuroase. Această combinație de atribute în aparență incongruente fac farmecul acestui meniu. Cel mai mult mi-au plăcut celebrul ou cald-rece cu sirop de arțar și oțet de Xeres , sushi de sfeclă – absolut delicios, probabil cel mai bun preparat al serii și trio-ul de ravioli în consomé- de o extraordinară delicatețe, iar tarta de căpșuni cu flori de soc a fost nemaipomenit de gustoasă.

La acest meniu s-au mai adăugat și trei deserturi, dar nu o să descriu fiecare preparat, pentru că experiența completă e greu de exprimat în cuvinte, dar o să vă spun cum a fost oul cald -rece. Acest amouse bouche inventat de Alain Passard acum mai bine de 20 de ani, e probabil cel mai cunsocut preparat al său, care a fost recreat de-a lungul timpului  în manieră proprie de mulți bucătari faimoși din lume.  Savoarea acestui preparat extrem de simplu în aparență este dată de echilibrul care se creează între componente – gălbenușul care e cald, crema pe bază de smântână care e rece, siropul de arțar care e dulce și oțetul și cepșoara care aduc o notă picantă, amară. O combinație aproape perfectă.

Am însoțit acest dejun cu un excelent Sancerre din 2010, 85 de euro în listă, o adevărată comoară având în vedere cei 12 ani de învechire.

Trebuie să vă mărturisesc că nu mă așteptam să îmi placă atât de tare acest meniu vegetarian. Iar dacă regret ceva e că nu stau la Paris ca să pot merge la Alain Passard în fiecare sezon. Tare mi-aș dori să văd ce preparate poate face cu preferatele mele, roșiile.

Leave a Comment

Filed under gastronomie și taifas culinar

elBulli, gastronomie sau artă ?

La o jumătate de an de la închiderea faimosului restaurant elBulli, pe 30 iulie 2011, un scriitor francez, Jean-Paul Jouary, ne spune povestea acestei aventuri într-o carte dedicată lui Ferran Adrià, le chef de la elBulli.

Jean-Paul Jouary îşi construieşte cartea în jurul întrebării dacă gastronomia se poate transforma în artă. În pur stil cartezian, Jouary încearcă să ne demonstreze asta, pornind de la enunţarea a cinci criterii pe care o creaţie trebuie sa le îndeplinească pentru a accede la statul de opera de artă. Nu am să merg pe firul acestei demonstraţii cu care vă veţi putea delecta citind cartea. Pentru mine, mult mai interesantă e povestea experienţei personale a scriitorului, care a mâncat ani la rând la elBulli. Din mărturia lui se desprind câteva informatii esenţiale pentru cel care vrea să înteleagă ce a însemnat pentru gastronomie personalitatea lui Ferran Adrià.

texturi de tomate 1996, fotografii de Francesc Guillamet

elBulli e un mit planetar construit pe câteva idei inovative, pe care nici un alt restaurant cu pretenţii de gastronomie fină, stele Michelin şi sute de recenzii în presă nu le-a pus în practică:

– acces restrictiv care hrăneşte ego-ul comesenilor şi induce sentimentul de a face parte dintr-o comunitate de connaisseuri (începând din 2001, Ferran Adrià serveşte mese doar seara, din aprilie în septembrie, într-un restaurant cu o capacitate de 50 de persoane, adică poate primi aproximativ 8000 de meseni pe an, în condiţiile în care, în 2011, are o listă de aşteptare de um milion şi jumătate de doritori). În plus, pentru a putea avea libertate totală de a experimenta în bucătărie şi a nu lucra sub presiunea gustului public, Ferran Adrià a încercat să îşi găsească finanţarea din alte surse – cărti, emisiuni, colocvii – şi nu din mărirea capacităţii restaurantului.

– gastronomie şi nu catering (suprimarea meniului şi a oricărei posibilităţi ca meseanul să poată alege conform gustului propriu). Jouary povesteşte că se ducea la elBulli, nu ca la un restaurant, ci ca la un concert.

– originalitatea dialogului propus comeseanului (Ferran Adrià nu repeta felurile de mâncare, nici chiar cele care aveau succes la public şi supunea ingredientele unui travaliu ludic, unui joc de aparenţe şi esenţe menit să declanşeze dorinţa de cultivare a gustului).

Am să povestesc aici câteva astfel de jocuri care pun în valoare plăcerea de a descoperi, de a cunoaşte şi de a experimenta asa cum le-a trăit Jean-Paul Jouary:

fotografii de Francesc Guillamet

“O oră mai târziu, apare o farfurie ciudată reprezentând un ceas, cu cele douăsprezece diviziuni ale sale. Ospătarul ne explică cum trebuie să procedăm şi ne înmânează o listă pe care sunt scrise douăsprezece condimente: mentă proaspată, piper de Sechuan, scortişoară, piper roz, nucşoară, anason, vanilie, ghimbir,  şofran, ienupăr, cardamon şi curry. Cele douăsprezece ore sunt marcate cu aceste condimente pe fundalul din jeleu de măr Granny Smith. Cu o linguriţă trebuie să luăm de douăsprezece ori, din centru către fiecare condiment, să-l gustăm şi apoi să-l identificăm. E, fără îndoială un joc, dar Ferran Adrià  ne spune că e necesar pentru a experimenta interacţiunea diferitelor condimente cu jeleul şi a testa diferenţa dintre ele şi asteptările pe care le aveam (…).” (pag 37- 38)

“Ospătarul ne anunţă cu mândrie ca vom servi roşii. Dar ce diversitate de texturi! Serbet de tomate, granité de tomate,  înghetată de tomate, jeleu de tomate şi o spumă aeriană…” (pag 37)

scoici de stanca cu jeleu de fenicul 1996, fotografii de Francesc Guillamet

“Ni se spune că vom servi tagliatelle carbonara, dar când le gustăm ne dăm seama că pastele sunt de fapt din gelatină de vită cu ulei de trufe, parmezan şi slănină. Ni se spune că vom servi spaghete şi apare o pastă cu o lungime de 2 metri care este de fapt din parmezan.” (pag 82 ).

Cred că ludicul e elemenul cheie în funcţie de care performanţa lui Ferran Adrià în bucătărie poate fi judecată şi e factorul determinant al notorietăţii pe care acesta a câştigat-o. Până la urmă, ceea ce face unic experimentul elBulli este transformarea căutărilor gastronomice ale vânătorilor de restaurante cu 3 stele Michelin, într-o experienţă culinară care poate duce până la un şoc gustativ asupra capacităţii de a percepe ceea ce ai în farfurie. De fapt, Ferran Adrià e mai mult decât un inovator, e un corupător, adică un exemplu inspirator de vocaţii gastronomice viitoare…

Salmonetes Gaudi 1987, fotografii de Francesc Guillamet

“Arta culinară e un limbaj  cu care poţi transmite armonie, creativitate, fericire, frumuseţe, poezie, complexitate, magie, umor, provocare şi cultură.” (Ferran Adrià)

“Ferran Adrià s-a eliberat de regulile bucătăriei clasice, de comoara de neatins a culturii culinare. El este pentru gastronomie, ceea ce Gaudi a fost pentru arhitectură.”(Michel Guérard)

6 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar