Tag Archives: Dinicu Golescu

De ce România nu a fost, nu este și nu va fi vreodată Elveția

Acest articol pornește de la premiza că, dacă dorești să evoluezi, trebuie să te raportezi la oameni care știu meserie mai bine decât tine și sunt mai deștepți ca tine, iar în materie de calitate a vieții, Elveția este țara la care vreau să mă raportez. Ei bine, veți spune că România nu este și nu va fi vreodată ca Elveția din cauza corpuției. În urma experienței mele din ultimile cinci luni, mă întreb dacă asta este adevărata cauză.

Dar să vă spun și povestea experienței mele civice din ultimile cinci luni, deși ăsta era ultimul lucru despre care voiam să scriu pe un blog de vinuri. În ianuarie încep defrișările a două hectare de pădure urbană, cu fazani și iepuri, una din fostele pepiniere care delimitau centura de lacuri a Sectorului 2, acum proprietate privată. Probabil ultima adevărată pădure urbană din București. Deși părea o nebunie, inițial am crezut că dezvoltatorii au autorizație de construcție, doar că nu am putut identifica vreo organizare de șantier și nici plăcuța care comunica proiectul publicului. După ni s-a părut și mai suspect că, după ce tăiau un număr de copaci din colțurile cele mai îndepărtate ale pădurii, dispăreau pentru căteva săptămâni. Apoi vecinii au chemat Politia și așa am aflat că proprietarul terenului de vis-a vis nu are autorizație de defrișare și nici autorizație de construcție, ci taie pădurea, pentru că așa vrea el.

Și așa începe jocul de-a hoții și vardiștii pe care l-am jucat, și eu și vecinii, cinci luni de zile, până când pădurea a ajuns teren viran. Mă trezeam, cel puțin o zi, două pe săptămâna, la 8 – 9 dimineața în zgomot de drujbă – infractorii în România să știți că respectă programul de lucru și taie ziua în văzul lumii, între 8:30 și 10:00- și înainte să mă spăl pe dinți și să mă pieptăn sunam la Poliția Generală sau locală și alergam să le fac filme infractorilor. După mă întâlneam cu Domnul inspector de la Poliție – care evident că nu a prins vreodată infractorul în fapt – care îmi spunea că terenul e privat, pădurea nu e pădure ci un teren cu copaci, care oricum sunt cam rari, și oare eu nu știu că aparține domnului X, un fel de “You Know Who”, să nu îi pronunțăm numele, dar să stau liniștită că a fost amendat cu o grămadă de bani și acum o să vină să adune de pe jos copacii doborâți și să îi facă compost conform legii.

În disperare de cauză, deja eram terorizată când auzeam drujba, m-am apucat să scriu la toate autoritățile statului – garda de mediu, garda forestiera, Primarie, Politie, dupa pe Facebook și pe grupuri, și la prietenii din politică, dar și aici s-au găsit destui care să îmi atragă atenția că terenul este al lui “You Know Who”, să îmi văd de drum, ce nu știu cum merge treaba în România ?

După am scris la ONG-uri, la Greenpeace și la presă, fără mare succes, până când într-un final o televiziune s-a arătat interesată de subiect, dar doar până când a aflat că terenul este al “You Know Who”- Voldemort. Doar că înainte să mă refuze, m-au întrebat câți dintre vecini ar fi dispuși să povestească despre cele întâmplate, iar eu m-am apucat să îi întreb pe vecini – suntem vreo 150 – 200 de apartamente în bloc și estimez că vreo cinsprezece dintre noi au sunat la Poliție, în aceste cinci luni. Într-un final, am rămas patru persoane din 200 de apartamente. Am avut și vecini care mi-au spus că ei au copii și că se tem. “I must not fear, mi-am zis, Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear.” Deși nu e deloc chiar așa de simplu.

Am continuat să sun la Poliție deși în pădure nu mai era vreun copac și într-o zi dispecerul mi-a făcut legătura cu Divizia de Mediu din cadrul Primăriei Sectorului 2 și am discutat cu o doamnă. I-am spus că am făcut mai multe reclamații legate de o defrișare ilegala și aș dori să știu stadiul investigației. A, a zis doamna, Primarul General este de vină pentru tăierea copacilor. Cum ? zic eu, ce legătură are ? Da, țipă doamna la mine, Primarul General este de vină că a suspendat PUZ-ul și de aia se taie copacii ! Stați doamnă, țip si eu la ea, că nici celții când se supărau pe conducător nu tăiau copacii, de ce nu l-au tăiat pe Primar dacă i-a supărat, ce treabă au copacii ? La telefon se lasă brusc liniștea, aproape că o aud pe doamna în mijlocul unei sinapse că se întreabă – “da, domne chiar așa, de ce ?”. Dar apoi Doamna se repliază prompt- acolo este un teren privat și proprietarul are dreptul să facă ce vrea pe terenul lui, poate să taie copacii cu aviz sau fără aviz de defrișare. Dacă îi taie fără aviz de defrișare, primește amendă, dar nu are obligația de a reîmpăduri că a tăiat fără aviz, doar dacă taie cu aviz de defrișare are această obligație. Bine, zic eu, deja interzisă, și cât costă un copac ? Stați așa- zice doamna- și pleacă de la telefon și o aud cum caută într-un catastif – 100 de lei pe persoană fizică și 1000 de lei pentru societăți comerciale. Mda, 100 de lei ori 400 de copaci ? Nu, zice, să știți că proprietarul a fost amendat cu mulți bani pentru că acolo e un șantier și de asta taie. Doamnă, zic eu, nu cred că este un șantier pentru că nu există nici o plăcuță care să comunice proiectul publicului și nici organizare de șantier, sunteți sigură că e un șantier ? A, zice Doamna, nu sunt sigură că acolo e un șantier, dar Dumneavoastră de unde știți că dânșii nu taie ca să pregătească un șantier ? Bine, doamnă, zic, poate trimiteți totuși o mașină de poliție și vă mulțumesc frumos și vă asigur că nu vă voi mai deranja.

defrisare 12 aprilie

Acum să ne imaginăm situația defrisării ilegale a două hectare de pădure în Elveția. Îmi place să cred că în primele două ore de la sunetul primei drujbe Poliția locală avea deja 200 de reclamații, iar după vreo două zile, nu mai mult, Primarul din respectivul cvartal ar fi venit să lămurească lucrurile cu vecinii de teamă să nu vină tot orașul la el la Primărie și cariera lui politcă să se încheie. Din păcate, Primarul Sectorului 2, pe drept cuvânt, se teme mai tare de “You Know Who”- care sigur nu l-a votat- decât de patru blonde- care sigur l-au votat – plus încă 200 de cetățeni silențioși și care nici nu mai contează ce au votat. Și oricum Dânsul ca orice politician, la fel ca cei de dinaintea lui, se pricepe să arunce pisica moartă prin curtea altora.

Diferența dintre România și Elveția nu este la nivelul politicienilor care sunt peste tot mai mult sau mai puțin corupți și incompetenți, ci este la nivelul cetățeanului și al funcționarului public (care pînă la urmă este și el tot cetățean). Ăsta este decalajul cu care România pornește în fața Europei și acest decalaj este încă insurmontabil atâta timp cât țăranii României- adică noi- nu vor învăța sau vor fi învățați ce înseamnă spiritul civic, ce e aia educația legislativă, educația financiară și educația politică.

Povestea noastră începe la 1826 când Dinicu Golescu, cam la vârsta mea de acum, se decide să plece într-o călătorie în Europa și notează într-un jurnal ceea ce vede. “Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anii 1824, 1825 si 1826” este după mine una dintre cele mai faine cărți din perioada pașoptistă a literaturii române și, alături de nuvelele lui Costache Negruzzi (pentru că sunt o admiratoare fără rezerve a boierilor moldoveni), o recomandare obligatorie de lectură. În 1826, Dinciu Golescu, ajuns in Elveția e uimit să constate că toți elvețienii știu să scrie și să citească și se duc la cârciumă ca să citeasca ziarul. “Atunci m-au coprins gândurile, văzând că țăranii Elveției, vrând să știe ce curge în lume, se stâng și citesc gazeturi”. În 1826, când țăranii elvețieni știau să citească, România nu era încă o țară. Diferența dintre România și Elveția sunt cei 200 de ani de cultură civică și urbanistică și de citit gazete și diferența la momentul ăsta e enormă, si pe măsură ce trec anii cei 200 de ani devin 200 de ani lumină.

Finalul trist al acestei povești este că, deși Voldemort există, nu există Harry Potter. Cele 2 hectare de pădure sunt acum teren viran, și deși pănă acum, nici un primar nu a îndrăznit să dea o autorizație de construcție într-o pădure urbană, o autorizație de construcție pe un teren viran nu va fi cine știe ce deranj. Acolo vor crește niște blocuri, un mall și o biserică, iar noi, moncher,  hai să mergem să bem o bere la munte, că se face cald la București și e praf…

Și totuși, eu nu reușesc să scap de gândul obsedant că aș fi putut face mai mult, că aș fi putut să salvez cele 2 hectare de pădure, iepurii și fazanii. Unde am greșit ? Poate îmi spuneți voi ce aș mai fi putut face…

5 Comments

Filed under poveştile Monei

Boier Golescu si casa mea de vis

Cu boier Dinicu Golescu m-am intalnit din intamplare. Auzisem de “Muzeul viticulturii si pomiculturii de la Golesti”, si desi “suna ca dracu”, un prieten mai curios decat mine, ne-a tarat pana acolo. Inital, in naivitatea mea, am crezut ca o sa fie o destinatie bahica, dar, din pacate, nici picior de vin la Golesti, in schimb am avut sansa nesperata, de a ma intalni cu casa mea de vis.

Cu totii visam la o casa, dupa chipul si asemanarea noastra, dar eu n-am stiut cum as vrea sa arate a mea, pana cand nu am vazut conacul Golestilor. In esenta e o casa simpla, chiar prea simpla, m-am gandit, dar cat e de gratioasa, de senina si de frumos proportionata ! Si are doua detalii care m-au fermecat definitiv: O scara imensa, in elipsa, din lemn, care urca catre singura incapere de la etaj a casei, o camera patrata care are cate un geam pe fiecare perete, si deci lumina naturala pe toata durata zilei. Mi-l si inchipuiam pe boier Dinicu stand la birou si scriind. In plus, conacul mai are si o camera turceasca, cu mobila orientala, superba, si un hamam, adica o baie turceasca, de 36 mp, patrata cu ziduri groase de circa 1m. M-a incantat ideea ca boierii Golesti au stiut sa ia ce a fost mai bun din cultura cu care vremurile i-au pus in contact.

Ca despre multi novatori din cultura romana, despre Constantin (Dinicu) Golescu nu se stiu prea multe lucruri. Pentru mine, el are aura unui personaj excentric, ca orice personalitate care depaseste cu mult limitele vremii sale. Inchipuiti-va un boier roman, cu straie turcesti, purtand barba si calpac, care se decide in 1824, la aproape 50 de ani, sa faca o calatorie prin Europa, pe care nu o cunostea. Gestul lui e unul exemplar. Golescu noteaza intr-un fel de jurnal, tot ceea ce vede in orasele Europei, raportand fara incetare faptele la situatia din Muntenia. Intors acasa, se hotaraste sa puna umarul la modernizarea tarii, isi trimite copiii la studii in strainatate si infiinteaza institutii dupa model european: scoli, spitale, asociatii literare. Observatiile sale publicate sub titlul “Insemnare a calatoriei mele, Constantin Radovici din Golesti, facuta in anii 1824, 1825 si 1826”, sunt la fel de proaspete, de sugestive si de actuale, chiar si dupa aproape 200 de ani. O sa dau un singur citat, atat pentru farmecul limbii cat si pentru impactul faptelor constatate. Dinciu Golescu, ajuns in Elvetia, in 1826, e uimit sa constate ca toti elvetienii stiu sa scrie si se duc la carciuma ca sa citeasca ziarul: “Atunci m-au coprins gandurile, vazand ca taranii Elvetiei, vrand sa stie ce curge in lume, se strang si citesc gazeturi”.

Daca vreti o privire mai vie si mai adanca asupra lucrurilor care ne inconjoara si ne definesc, cititi insemnarile boierului Golescu si dati o fuga, ca sa vizitati conacul Golestilor, aflat la 10 km de Pitesti. Daca mai puteti inca vedea conacul, asa cum este el astazi, trebuie sa considerati acest fapt un miracol. Din fericire, in 1943, conacul Golestilor, lasat in parasire, este restaurat si devine muzeu. Cred ca asta a fost sansa incredibila a posteritatii, de a putea vedea azi, pe viu, cam cum traia un boier roman. Devenit muzeu, conacul Golestilor a fost intrucatva ferit de distrugerea si furtul din patrimoniu, prin care au trecut toate domeniile boieresti dupa 1948. In aceeasi zi, am vizitat si conacul familiei Bratianu de la Florica, aflat si el nu departe de Pitesti, si mi-a venit sa plang de ce am vazut acolo. La intrare, pe unul din holuri, dai de o superba masuta persana, ciobita, uzata si aruncata intr-un colt, de unde contrasteaza dureros cu mobila grosiera din lemn lacuit, stil anii 70, aflata peste tot prin casa. Ce sa mai zic de o imensa biblioteca, fara nici macar o singura carte in ea si cu lambriuri de lemn zgariate in ultimul hal, din tavanul careia atarna un bec chior, fara abajur, ca intr-o celula de inchisoare.

In ciuda tuturor vremurilor, conacul Golestilor a supravietuit si chiar si fara vin prin imprejurimi, desi dealurile Pitestilor erau candva celebre pentru vinul lor, raman o mare admiratoare a acelui loc binecuvantat.

PS. Pozele sunt facute de alex, unul din fotografii pasionati de povestile Monei

9 Comments

Filed under jurnal de călătorie