Tag Archives: Insemnare a calatoriei mele de Dinicu Golescu

Boier Golescu si casa mea de vis

Cu boier Dinicu Golescu m-am intalnit din intamplare. Auzisem de “Muzeul viticulturii si pomiculturii de la Golesti”, si desi “suna ca dracu”, un prieten mai curios decat mine, ne-a tarat pana acolo. Inital, in naivitatea mea, am crezut ca o sa fie o destinatie bahica, dar, din pacate, nici picior de vin la Golesti, in schimb am avut sansa nesperata, de a ma intalni cu casa mea de vis.

Cu totii visam la o casa, dupa chipul si asemanarea noastra, dar eu n-am stiut cum as vrea sa arate a mea, pana cand nu am vazut conacul Golestilor. In esenta e o casa simpla, chiar prea simpla, m-am gandit, dar cat e de gratioasa, de senina si de frumos proportionata ! Si are doua detalii care m-au fermecat definitiv: O scara imensa, in elipsa, din lemn, care urca catre singura incapere de la etaj a casei, o camera patrata care are cate un geam pe fiecare perete, si deci lumina naturala pe toata durata zilei. Mi-l si inchipuiam pe boier Dinicu stand la birou si scriind. In plus, conacul mai are si o camera turceasca, cu mobila orientala, superba, si un hamam, adica o baie turceasca, de 36 mp, patrata cu ziduri groase de circa 1m. M-a incantat ideea ca boierii Golesti au stiut sa ia ce a fost mai bun din cultura cu care vremurile i-au pus in contact.

Ca despre multi novatori din cultura romana, despre Constantin (Dinicu) Golescu nu se stiu prea multe lucruri. Pentru mine, el are aura unui personaj excentric, ca orice personalitate care depaseste cu mult limitele vremii sale. Inchipuiti-va un boier roman, cu straie turcesti, purtand barba si calpac, care se decide in 1824, la aproape 50 de ani, sa faca o calatorie prin Europa, pe care nu o cunostea. Gestul lui e unul exemplar. Golescu noteaza intr-un fel de jurnal, tot ceea ce vede in orasele Europei, raportand fara incetare faptele la situatia din Muntenia. Intors acasa, se hotaraste sa puna umarul la modernizarea tarii, isi trimite copiii la studii in strainatate si infiinteaza institutii dupa model european: scoli, spitale, asociatii literare. Observatiile sale publicate sub titlul “Insemnare a calatoriei mele, Constantin Radovici din Golesti, facuta in anii 1824, 1825 si 1826”, sunt la fel de proaspete, de sugestive si de actuale, chiar si dupa aproape 200 de ani. O sa dau un singur citat, atat pentru farmecul limbii cat si pentru impactul faptelor constatate. Dinciu Golescu, ajuns in Elvetia, in 1826, e uimit sa constate ca toti elvetienii stiu sa scrie si se duc la carciuma ca sa citeasca ziarul: “Atunci m-au coprins gandurile, vazand ca taranii Elvetiei, vrand sa stie ce curge in lume, se strang si citesc gazeturi”.

Daca vreti o privire mai vie si mai adanca asupra lucrurilor care ne inconjoara si ne definesc, cititi insemnarile boierului Golescu si dati o fuga, ca sa vizitati conacul Golestilor, aflat la 10 km de Pitesti. Daca mai puteti inca vedea conacul, asa cum este el astazi, trebuie sa considerati acest fapt un miracol. Din fericire, in 1943, conacul Golestilor, lasat in parasire, este restaurat si devine muzeu. Cred ca asta a fost sansa incredibila a posteritatii, de a putea vedea azi, pe viu, cam cum traia un boier roman. Devenit muzeu, conacul Golestilor a fost intrucatva ferit de distrugerea si furtul din patrimoniu, prin care au trecut toate domeniile boieresti dupa 1948. In aceeasi zi, am vizitat si conacul familiei Bratianu de la Florica, aflat si el nu departe de Pitesti, si mi-a venit sa plang de ce am vazut acolo. La intrare, pe unul din holuri, dai de o superba masuta persana, ciobita, uzata si aruncata intr-un colt, de unde contrasteaza dureros cu mobila grosiera din lemn lacuit, stil anii 70, aflata peste tot prin casa. Ce sa mai zic de o imensa biblioteca, fara nici macar o singura carte in ea si cu lambriuri de lemn zgariate in ultimul hal, din tavanul careia atarna un bec chior, fara abajur, ca intr-o celula de inchisoare.

In ciuda tuturor vremurilor, conacul Golestilor a supravietuit si chiar si fara vin prin imprejurimi, desi dealurile Pitestilor erau candva celebre pentru vinul lor, raman o mare admiratoare a acelui loc binecuvantat.

PS. Pozele sunt facute de alex, unul din fotografii pasionati de povestile Monei

9 Comments

Filed under jurnal de călătorie