Category Archives: pivnicer … de cărţi

March 8, 2016 · 2:24 pm

Panait Istrati sau Nikos Kazantzakis ?

Deși e scriitorul cel mai autentic pe care cultura română l-a putut da, Panait Istrati a fost privit ca un outsider. Ciulinii care se rostogolesc bătuți de vânt prin Bărăgan vorbesc poetic despre destinul lui, demn de un road movie hollywoodian. Am descoperit târziu cărțile lui, și am fost surprinsă, nu atât de magia imaginilor pe care reușește să le zugrăvească, cât de lumea pe care reușește să o descrie. Cărțile sale par mai mult viață decât literatură, și totuși Panait Istrati e un povestitor fără egal care scrie cu pasiune despre trei lumi: despre Orient în Mediterana (Egipt, Liban, Siria, unde călătorește ca pasager clandestin, ani la rând, în perioada 1909- 1912 și unde lucrează ca zidar), despre Occident – în Mes departs, Memorii- unde petrece perioada primului război mondial, învață franceza cu dicționarul într-un sanatoriu din Elveția, lucrează ca muncitor necalificat în uzinele Peugeot din Geneva și apoi ca fotograf pe Promenade des anglais, la Nisa, în perioadele în care nu scrie în franceză Chira Chiralina) și în cele din urmă, despre Rusia sovietică – în Spovedanie pentru învinși– unde călătorește invitat ca ziarist de stânga la aniversarea a zece ani de la revoluție în 1927.

Poate că ar trebui să vă vorbesc despre favorita mea, Mediterana, o carte despre prietenie și ospitalitate, despre o lume atât de familiară bunicilor mei și din păcate, astăzi dispărută. Nu am s-o fac însă, pentru că există o altă carte scrisă de Panait Istrati care merită mai multă atenție, cea care descrie călătoria sa în Rusia între 1927 și 1928. Invitat la Congresul ce aniversa zece ani de la revoluția rusă, Panait Istrati are ideea ciudată, în ciuda recomandărilor oficiale, de a întreprinde o călătorie de la Moscova la Murmansk, pentru a vedea și mirosi mai bine lumea nouă ce se năștea. Îl însoțesc o parte dintre scriitorii invitați la congres, printre care și Nikos Kazantzakis, care va scrie și el o carte despre această călătorie.

Spovedanie pentru învinși apare în 1929 la editura Riedler din Paris și in 1930 în versiune română, iar cei care nu au citit-o atunci nu au nici o scuză că au fost nepregătiți șaptesprezece ani mai târziu. Deși nu cred că au fost mulți cei care au citit-o atunci. Panait Istrati era un excentric, cu simpatii de stânga, un om care își spunea direct, fără mari politețuri, opiniile, și așa face și în această carte. Din acest punct de vedere, cartea e unică: un jurnalist considerat comunist e invitat în Rusia, călătorește 16 luni prin U.R.S.S., pe spezele sovietelor, apoi se întoarce și publică o carte în care își strigă dezamăgirea în fața noului sistem, pe care îl descrie la fel de abuziv, la fel de arbitrar, la fel de crud ca și cel pe care pretinde să-l înlocuiască. Și face asta, deși stie că va pierde prietenia amicilor francezi cu simpatii comuniste, față de care e dator moral pentru că l-au ajutat să se lanseze și au făcut din el un scriitor celebru – Gorki al Balcanilor i se spunea în epocă lui Panait Istrati .

Pragaraful cu care se deschide cartea Spovedanie pentru învinși e un minunat exemplu de verticalitate marca Panait Istrati:

“Învinși sunt toți oamenii care se află către sfârșitul vieții în dezacord sentimental cu cei mai buni prieteni ai lor. Sunt unul dintre acești învinși. Și fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de aceea penibilă despărțire, care aruncă un om înafara unei clase, după o întreagă viață de aspirații comune cu această clasă și cu sine însuși, și care rămâne totuși credincios nevoii care l-a împins întotdeauna de a lupta pentru dreptate.”

Am așteptat cu mare nerăbdare traducerea cărții lui Nikos Kazantzakis în română, foarte curioasă să citesc impresiile sale. Din păcate, și spre marea mea dezamăgire, în călătoria sa în Rusia, Kazantzakis pare lovit de o stranie orbire. Faptul că în această îndelungată călătorie, autorul lui Zorba nu reușește să privească aproape deloc oamenii, mi s-a părut atât de uimitor încât m-am gândit, până spre sfârșitul cărții  la posibilitatea ca aceast text plin de ideologie și de locuri comune să nu fi fost scris de el.  Dar, singurele pagini vii din această carte sunt cele în care Kazantzakis descrie întâlnirea cu Panait Istrati și discuțiile dintre ei. Cu această ocazie cei doi devin prieteni și se spune că o parte din personalitatea și gesturile lui Panait Istrati au fost sursă de inspirație pentru personajul Zorba.

Privind retrospectiv, 88 de ani mai târziu, știm că unul din cei doi a ales să nu vadă, de teama de a nu compromite ideile generoase și pe atunci, inovatoare și din dorința de a nu-și dezamăgi prietenii. Dar nu așa facem oare cu toții, fără să realizăm uneori gravitatea faptului, prea prinși cu nenumărate fire în jocul societății ? La sfârșitul lecturii celor două cărți, nu m-am putut împiedica să-mi pun întrebarea pe care, poate, și-o pune orice jurnalist sau blogger: Eu oare ce aș fi ales să scriu ?

6 Comments

Filed under pivnicer ... de cărţi

Tagged as , , , , ,

November 9, 2012 · 12:46 am

O trotinetă e mapamondul

Bucureştiul nu e un oraş urât, este doar neprielnic omului–pieton, omului-biciclist şi omului -în -vârstă, un oraş veşnic pe fugă, care nu iubeşte lentoarea şi răgazul. Bucureştiul pare să fie oraşul prin excelenţă al cetăţeanului turmentat. Cu toate astea, este oraşul meu, farmecul lui este cel al copilăriei mele, şi colecţionez cu aviditate orice mărturie care îi evocă frumuseţea.

Cartea lui Luli August Sturdza m-a învăluit în lumina şi umorul ei, şi mi-a oferit câteva imagini inedite ale Bucureştiului din alte vremuri, filtrat prin nostalgia copilariei. Dar cel mai tare m-a fermecat incredibilul talent al autoarei de a decupa secvenţe cinematografice.

„O trotinetă e mapamondul când ai cinci ani. Am voie s-o folosesc pe şosea numai cât se întinde gardul grădinii noastre. Pe partea cealaltă a şoselei, un băiat bălan cu obraji rotunzi împinge şi el o trotinetă. Aşa cum se înţeleg copiii, fără vorbe, nu ştie nimeni cum (toţi uităm), stabiliserăm reguli stricte: alinierea, semnalul de pornire dat de el, limita cursei, întoarcerea, sosirea la locul din care porniserăm.

Mi se pare importantă întrecerea, deşi invariabil o pierd, de nenumărate ori în fiecare dimineaţă. Toată toamna aceea, o singură dată am câştigat-o: câinele de vânătoare care alergă pe lângă el îi tăiase drumul. Nu m-am bucurat; nu era isprava mea, era vina câinelui. Uitându-mă peste umărul stâng, pot reconstitui cu toate amanuntele (şi acum dupa zeci de ani): alinierea, trotineta lui cu roţi mari, cauciucuri groase, spiţe sclipitor argintii. În primăvara următoare aveam bicicletă. Capul băiatului blond cu obraji bucălaţi apăruse pe timbrele poştale: Mihai I, regele copil al României.

Odată cu bicicleta a crescut dimensiunea şoselei. Arcul de Triumf a fost dezlvelit din schelăria de lemn. Când nu sunt sergenţi prin preajmă trecem pe sub el cu bicicletele. Pentru scurt timp a fost aşezat sub Arc, mormântul Eroului Necunoscut. Născocindu-i o identitate îi facem „cărti de vizită” mari, scrise mare pe carton GHEORGHIŢĂ SMEU. Le lipim cu clei de pom pe mormânt, spre disperarea sergenţilor obligaţi să vină deseori să le culeagă. Întru uşurarea aceloraşi sergenţi, curând Gheorghiţă a fost mutat în Parcul Carol. (…)

În zilele săptămânii, şoseaua are puţini trecători – cam aceiaşi zilnic. De pe poarta casei acoperită cu iederă iese un bătrân frumos şi elegant, cu barbă căruntă, scurtă, cu pălărie, jachetă şi ghete gri-perlă. Plouă, ninge sau e arşiţă, cu pas măsurat şi sprinten îşi face plimbarea zilnică prinţul Moruzi. Bastonul e numai un accesoriu vestimentar.

Ieşind din curtea casei de alături, înconjurat de un stat-major, întotdeauna grăbit, trece Nicolae Titulescu. De multe ori un automobil îl însoţeşte încet. Ei nu se plimbă, se DUC. Nu i-am văzut înapoindu-se niciodată.

Înalt, înfăşurat în paltonul până la pământ, mult adus în susul spatelui, incât capul pare înfundat în guler sub pălărie moale cu bord larg. Siluetă inconfundabilă. Cu barbă lungă, neagră, cu umbrelă întotdeauna, trece încet Nicolae Iorga. E ora nouă dimineaţa. Ne-am putea potrivi ceasurile după plimbarea lui.(…)

La Arc acolo unde se întrerupe Aleea Călăreţilor, printre copacii mai tineri, e o cişmea-pompă la care e mare înghesuială dimineaţa devreme. Venind dinspre Băneasa cu pantofii în mâna sau legaţi de şireturi şi cumpăniţi peste umăr, lăptăresele se spală pe picioare şi se încalţă.

De când începe anul şcolar până la primul strat de zăpadă, cu ghiozdanul pe spinare, intâlnindu-ne la colţul străzii Popovici, fiecare dintre noi trebuie să ducă o castană, împinsă cu botul ghetei până la Bufet. Regula competiţiei: aceeaşi castană. Premiul competiţiei: acea castană.

La nord-vest pe cercul pieţei Bufet, fosta soţie a lui Take Ionescu, acum căsătorită cu un conte polonez refugiat, conduce personal şantierul unei construcţii. Invitaţi de proprietari, vedem planuri şi fotografii. Casa va fi, redusă la scară, copie a castelului de la Coribut, din Polonia, care aparţinuse contelui Voronieţki. N-am văzut privire mai limpede decât a acestui om modest şi fermecător. În următorii câţiva ani, aveam să-l întâlnesc în plimbările lui. N-am văzut haine mai ponosite purtate cu mai mare eleganţă (deşi era invariabil încălţat cu pantofi de tenis). Nu ştiam că întâlnisem primul exemplar autentic de aristocrat scăpătat şi dezrădăcinat. Categorie socială care, în următorii cincizeci de ani, va încerca să supravieţuiască ici-colo, prin ţările din Vest.

Am citat din Luli August Sturdza – Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat… Ed. Humanitas, 2012. (pag 142- 146).

Leave a Comment

Filed under pivnicer ... de cărţi

Tagged as , , , , ,

May 30, 2012 · 10:25 pm

Savarina şi gurmanderia, sau de ce e Franţa o mare putere politică

Am avut întotdeauna o afecţiune specială pentru Brillat-Savarin, pentru că, pe lângă clasica poreclă de „aragaz cu patru ochiuri”, în şcoala generală mi se mai zicea şi „Savarina”. Din cauza asta uram savarinele şi nu m-am împăcat cu porecla decât în ziua în care bunicul mi-a dezvăluit că numele infamei prăjituri vine de la un gastronom celebru, cel care se spune că ar fi inventat-o. Aşa l-am descoperit pe Brillat-Savarin.

Anthelme Brillat-Savarin a devenit celebru, nu datorită lucrărilor sale de drept şi de economie politică, ci pentru cartea despre gastronomie „Fiziologia gustului” publicată în 1829. Încă o dovadă că numai lucrurile în care investeşti pasiune rămân în urma ta. De curând, l-am recitit şi am constat că poveştile sale mustesc de umor şi de idei a căror clarviziune te amuteşte. Sper să aveţi răbdare să citiţi până la sfârşit acest lung fragment care vă va oferi nenumărate surprize.

Menţiunea a XI-a – Despre Gurmanderie

„Am cercetat toate dicţionarele la cuvântul Gourmandise şi n-am fost deloc mulţumit de ce am găsit. Nu e decât o confuzie veşnică a gurmanderiei propriu-zise cu lăcomia şi cu voracitatea de unde am tras concluzia că lexicografii, foarte demi de stimă altminteri, nu fac parte din acei savanţi îndatoritori care muşcă cu graţie dintr-o aripă de potârniche cu sos suprême pentru a o stropi apoi, ţinând în sus degetul mic, cu un pahar de vin de Laffite sau Clos-Vougeot.

Au uitat, au uitat cu desăvârşire gurmanderia socială, care întruneşte eleganţa ateniană, luxul roman, şi delicateţea franceză, care rânduieşte totul cu agerime, duce la îndeplinire în chip savant, savurează energic şi judecă profund, însuşire preţioasă care ar putea fi o virtute şi care este cel puţin, cu siguranţă, izvorul celor mai pure plăceri ale noastre.

Să dăm deci definiţii şi să ne înţelegem. Gurmanderia este preferinţa pasionată, raţională şi intrată în obişnuintă pentru tot ceea ce face plăcere gustului. Gurmanderia este duşmana exceselor; orice ins care face indigestie sau se îmbată de-a dreptul riscă să fie şters de pe listă. (…)

AVANTAJELE GURMANDERIEI

Din punctul de vedere al economiei politice, gurmanderia este legatura comună ce uneşte popoarele prin schimbul de produse care alcătuiesc hrana de fiecare zi. Ea pune pe drumuri de la un pol la celălalt, vinurile, rachiurile, zaharicalele, mirodeniile, cărnurile marinate, mezelurile, merindele de tot soiul, până la ouă şi pepeni.

Ea dă preţul cuvenit bucatelor bunişoare, bune sau foarte bune, însuşirile acestea fiind fie dobândite prin meşteşug, fie căpătate de la natură.

Ea ţine trează nădejdea şi dorinţa de întrecere în sânul mulţimii de pescari, grădinari şi alţii asemenea, care umplu zi de zi cămările cele mai îmbelşugate cu produsele muncii şi descoperirilor lor.

Ea, în sfârşit, dă de lucru harnicilor bucătari, plăcintari, cofetari şi alţi preparatori cu alte titluri care, la rândul lor, pun la treabă fel de fel de muncitori, fapt ce prilejuieste mereu şi pretutindeni o circulaţie a banilor căreia nici mintea cea mai ageră nu i-ar putea socoti mişcarea şi nici hotărî cota-parte.

Şi mai trebuie spus că toate meseriile ce slujesc gurmanderia aduc cu atât mai mult profit cu cât se sprijină atât pe cele mai mari averi, cât şi pe trebuinţe ce renasc în fiecare zi. (…)

Gurmanderia oferă mari resurse fiscului: ea îndestulează dările, vămile, impozitele indirecte. Plătim tribut pentru tot ce consumăm şi nu există visterie care să nu fie vajnic sprijinită de către gurmanzi.

Să vorbim, de pildă, depre roiul de meşteri bucătari care de mai multe veacuri încoace părăsesc Franţa, an de an, pentru a cerceta gurmanderiile străine. Cei mai mulţi dintre ei izbândesc şi, ascultând apoi de un instinct ce nu moare niciodată în inima francezilor, aduc în patrie rodul iscusinţei lor. Lucrul e mai însemnat decât pare şi aceşti oameni vor avea, ca şi alţii, un arbore genealogic.

Iar dacă popoarele ar fi într-adevăr recunoscătoare, cine, mai mult decât francezii, ar fi trebuit să înalţe gurmanderiei temple şi altare ?

PUTEREA GRUMANDERIEI

În 1815, tratatul din luna noiembrie a impus Franţei să plătească aliaţilor şapte sute cincizeci de milioane în trei ani. (…) În sfârşit, la toate acestea trebuie adăugate felurite rechiziţionări în natură făcute de generalii inamici, care încărcau frugoane întregi şi le trimiteau peste graniţe, rămânând să fie plătite mai târziu de visterie, în total, mai mult de cincisprezece miliarde.

Puteam, eram chiar îndreptăţiţi să ne temem că plăţi atât de uriaşe care se efectuau zi de zi în numerar vor sărăci visteria, vor duce la devalorizarea monedei şi vor abate asupra noastră toate nenorocirile ce ameninţă o ţară fără bani şi lipsită de mijloace de a şi-i dobândi. ( … )

Ceea ce s-a întâmplat a dezminţit aceste spaime şi spre marea uimire a tuturor celor care se ocupă de finanţe, plăţile s-au făcut cu uşurinţă, creditul a crescut, lumea s-a aruncat cu lăcomie asupra împrumuturilor şi în tot timpul cât a durat această superpurgaţie cursul de schimb, deci cea mai neîndoielnică măsură a circulaţiei monetare, a fost în folosul nostru, am avut, adică, proba matematică de netăgăduit că în Franţa intrau mai mulţi bani decât ieşeau din ea.

Care a fost puterea care ne-a sărit în ajutor ? Ce zeitate a făcut minunea ? Gurmanderia.

Când bretonii, germanii, teutonii, cimerienii şi sciţii au năvălit în Franţa au dat dovadă de o voracitate rară şi de stomacuri cu o capacitate ieşită din comun. Nu s-au mulţumit ei multă vreme cu mesele oficiale, silite să le ofere ospitalitate forţată; au năzuit către plăceri mai delicate; şi foarte curând oraşul rege s-a preschimbat într-un uriaş refectoriu. Străinii aceştia mâncau în restaurante, în cârciumi, în cafenele, în taverne, în birturi, până şi pe străzi. Se îmbuibau cu cărnuri, cu peşte, cu vânat, cu trufe,cu plăcinte şi mai cu seamă cu fructe de-ale noastre.

Beau cu o lăcomie pe măsura poftei de mâncare şi cereau întotdeauna vinurile cele mai scumpe, nădăjduind că vor afla în ele plăceri nemaiauzite, pe care, apoi, erau grozav de uimiţi că nu le-au găsit.

Observatorii superficiali nu ştiau ce să creadă despre ghiftuiala asta nesfârşită şi neostoită; dar adevăraţii francezi râdeau şi-şi frecau mâinile zicând: „Ia uită-te la ei, sunt vrăjiţi, ne-au înapoiat în seara asta mai mulţi taleri decât le-a numărat visteria azi-dimineaţă.”

Vremurile acelea au fost favorabile tuturor celor ce se îndeletniceau cu mulţumirea plăcerilor gustului. Véry şi-a rotunjit averea; Achard a început să şi-o clădească pe a sa; Beauvilliers s-a văzut de trei ori mai bogat, iar madame Sullot a cărei prăvalie de la Palais-Royal n-avea mai mult de doi stânjeni pătraţi, vindea zilnic până la douăsprezece mii de pateuri.

(Când armata năvălitoare a trecut prin Champagne a luat şase sute de mii de sticle de vin de la domnul Moët, din Epernay, vestit pentru frumuseţea pivniţelor sale. Dânsul s-a consolat de pierderea aceasta enormă când a văzut că jefuitorii păstrează gustul vinului său: comenzile din nord au crescut, de atunci, de două ori şi ceva.)

Starea asta de lucruri dăinuie şi acum, străinii vin din toate colţurile Europei pentru a reînnoi pe timp de pace, plăcutele obiceiuri căpătate în război, ei trebuie să vină la Paris, iar când au sosit trebuie să se ospăteze cu orice preţ. Şi dacă visteria se alege cu ceva de aici, asta se datorează mai puţin profiturilor în sine, cât încrederii instinctive pe care nu se poate să n-o aibă cineva într-un popor unde gurmanzii sunt fericiţi.”

Am citat din Brillat-Savarin „Fiziologia gustului” Ed Meridiane, 1988, traducere din franceză de Doina Paşca-Harsanyi, pag 153 – 158.

5 Comments

Filed under pivnicer ... de cărţi

Tagged as , , ,

January 7, 2012 · 9:41 pm

In vino veritas

Romanele scrise de Constantin Toiu sunt ca un Nectar Pedro Ximenez. Te urmaresc mult timp dupa ce le-ai citit, cresc si se ramifica in tine, isi pastreaza nealterata aroma la fiecare rememorare si recontemplare. Frazele cu structura densa si vascoasa au puterea magica de a te transporta in poveste, de a iti lasa senzatia ca o traiesti pe viu. Nicio alta carte nu mi-a apropiat atat de tare orasul natal, iubit si detestat deopotriva, Bucurestiul, asa cum a facut-o “Caderea in lume”. Ore intregi m-am plimbat pe strazi inzapezite, impreuna cu personajele cartii si m-am delectat cu senzatia concreta de a infrunta viscolul la intersectia Hatmanul Arbore cu Calea Floreasca, printre nametii copilariei mele.

Ca un pahar simbolic de Nectar la sfarsitul mesei, va propun in acest inceput de an un citat lung, din ceea ce eu consider a fi una dintre cele mai savuroase scene din literatura romana, in care vinul devine personaj. Scena e plasata in 1957, si probabil ca intalnirea scriitorilor romani cu colegul lor sud-american – pe care o descrie – a fost cat se poate de reala:

“Dupa ce Sevastita se retrase, Georgeoiu se apropie de bar si in loc de bauturile scumpe straine, obisnuite acestor intalniri, el scoase o colectie de vinuri romanesti, fara alte indicatii decat etichetele de caiet de scoala lipite pe sticle si pe care, cu creion chimic, erau scrise numele si aspre si desucheate sau glumete ale licorilor moldovenesti: Zghihara, Busuioaca de Bohotin, Poama Fetii, Poama Pasareasca, Pasareasca, Feteasca Neagra, Poala Popii… Directorul le prezenta pe rand, inaltandu-le, ca si cum ar fi fost vorba de productia institutiei pe care o conducea, iar interpretul oficial traduse constiincios, desi nu fara oarecare greutate, facand din fiecare nume cate o fraza lunga, plina de ezitari si adaosuri. Fiecare denumire era intampinata de exclamatii zgomotoase. Sud-americanul, om de vreo cincizeci de ani, trait bine, cu parul grizonat, batea fericit din palme. Asa ceva nu mai vazuse. In loc de carti, si de discutii lungi, obositoare, pedante in jurul lor – vinurile acestea sincere, nerusinate, zglobii si tari probabil ca niste pulpe pietroase de fete dezvelite in joaca… Toti alesesera Zghihara, poate si fiindca numele acesta nu insemna nimic, sugerand doar ceva, si asta foarte vag, in legatura cu navalirea tatarilor. Inainte de a destupa o sticla, directorul tinu sa spuna ca pretioasa lui colectie de vinuri moldovenesti, oferita in cinstea oaspetelui sosit de atat de departe, si totusi atat de apropiat – si arata teatral spre inima -din motive pe care nu mai gasea necesar sa le sublinieze, ii fusese pusa la dispozitie de un cumnat de-al sau, un barbat stralucit, caruia el ii prevede o glorioasa cariera militara si politica si care se nascuse pe pamantul dumnezeiesc al acestor licori salbatice si curate… Era vorba – si Georgeoiu ii pronunta numele pe acelasi ton pe care-l avusese numind vinurile – de capitanul Ionel Roadevin. Musafirii explodara de entuziasm (…)

– Si-acum, tovaraseilor, sa degustam ! anunta cu toata voiosia sa de grasan petrecaret fostul tipograf din Ploiesti, impartind paharele de cristal de Bohemia, asezandu-le fiecaruia in palma, el mai facu o pauza inainte de a turna, explicand cu sticla in mana principiile si “fiziologia degustarii”… Scotand limba in vazul tuturor, directorul explica aratand cu degetul in jurul gurii fara sa atinga organul vorbirii, facand o demonstratie doctorala. Pe varful limbii, va rog sa fiti atenti, uite-aici se afla “dulcele si saratul”; pe margini… aici… aici…”acrul”. Cel mai intins ca suprafata, zise, lasand deodata mana-n jos si vorbind normal. Dovada ca in viata senzatia asta e mult raspandita si, practic, primita pe o largime mai mare si corespunzatoare a simturilor. Amarul, duse el mana la gura, aratand de asta data cu degetul intors undeva, dedesubtul limbii, incercand sa vorbeasca astfel si nereusind, amarul ca si acrul, continua revenind in pozitia fireasca, e si el ca senzatie tot atat de intins pe suprafata papilelor gustative, si, daca-mi permiteti sa fac o observatie personala, intins, as adauga, si-asa, privind lucrurile in general, in natura si societate…

– Un adevarat poem ! talmaci sec, fara nicio participare, traducatorul oficial, in timp ce romancierul sud-americanii facea amfitrionului semne amabile de salut cu amandoua mainile deodata, adresandu-i-se ca unui mut. Georgeoiu incepu sa toarne vesel, cate putin mai intai, in paharele sclipitoare.

Cu manusile lui mari, negre, tepene, descusute, puse pe genunchi, ca doua ciori impuscate, si pompand aerul afara prin colturile gurii, ceea ce da intotdeauna cuvintelor sale, in subtext, ceva sfidator, un fel de batjocura, si condescendenta, si orgolioasa, Sergiu Zecheru spuse:

– Nu stiam ca tovarasul sef al editurii stie sa tina discursuri atat de frumoase si interesante… Pe noi, scriitorii, se adresa el roata tuturor, cu paharul in mana, ne incanta ideea de a avea un patron… nu-i asa?… Am zis patron…he-he-he… In sens spiritual, fireste, si Socrate a fost patron, nu ? Patronul minunatei antichitati. El bea cucuta. Noi, Zghihara de Husi, al carei nume, si el, pare sortit unei proze robuste si viguroase pe care stimabilul tovaras si director al acestei harnice edituri sper ca o va edita si pe viitor in cele mai bune conditii estetice si materiale. Caci materia fara estetica nu merge, asa dupa cum, de la sine inteles, nici estetica… he-he-he… nu merge fara materie.”

Georgeoiu il intrerupse ca pe un copil:

–          Lasa, ca bani va dam noi, cu materia stam bine.

–          In vino veritas ! striga Zecheru (…)”

Dincolo de talentul autorului si finetea scriiturii, cred ca valoarea romanelor “Galeria cu vita salbatica” si mai ales “Caderea in lume”, sta in onestitatea descrierii acelor timpuri absurde, imposibil de explicat “cu toata gravitatea de care suntem capabili”.

PS. Intreg pasajul din care am citat il puteti gasiti in “Galeria cu vita salbatica”, Constantin Toiu, Editura Art, 2011, pag 168-170.

Leave a Comment

Filed under pivnicer ... de cărţi

Tagged as , , ,

April 17, 2011 · 8:36 pm

Camarile copilariei

Cu Walter Benjamin m-am intalnit relativ tarziu. Ca sa-l descopar a trebuit sa calatoresc pana la Berlin. Cand prietena mea, Dana, m-a invitat la Berlin, aveam o singura curiozitate. Ma intrebam de ce din toate orasele frumoase ale Europei Centrale, Caragiale a ales sa-si petreaca ultimii ani la Berlin. De ce sa vrei sa mori la Berlin ? De ce nu la Praga, la Budapesta sau la Viena ?

Citind “Copilaria berlineza” am realizat ca pe la 1900, cand Caragiale si Walter Benjamin erau concitadini, Berlinul era unul dintre cele mai frumoase orase ale Europei centrale, un loc cu multa verdeata si cu un suflu mereu proaspat. Intr-o oarecare masura, Berlinul a ramas si azi un oras fascinant si viu, iar eu tanjesc mereu sa ma intorc si sa-i strabat din nou strazile indragite de Walter Benjamin. Citindu-l am constat ca avem doua obsesii in comun: camarile copilariei si arta de a te pierde pe strazile unui oras.

“A nu-ti gasi drumul intr-un oras nu inseamna mare lucru. Dar a te rataci intr-un oras cum te ratacesti intr-o padure – aceasta presupune stiinta. Numele strazilor trebuie sa-i vorbeasca ratacitorului ca trosnetul vreascurilor uscate, iar stradutele din centru sa-i oglindeasca momentele zilei la fel de limpede ca o vale de munte. Am deprins tarziu aceasta arta; ea mi-a indeplinit un vis ale carui urme dintai au fost labirinturile de pe sugativele caietelor mele.”

“Prin crapatura stramta a dulapului cu bunatati, mana mea se strecura ca un indragostit in noapte. Apoi, de indata ce se simtea acasa in intuneric, pornea sa caute pe basbaite zahar sau migdale, stafide sau compot.(…) Cu ce alinturi i se daruiau mainii, mierea, muntii de stafide negre, ba chiar si boabele de orez. Cat era de patimasa inlantuirea celor doi, acum ca, in sfarsit scapasera de tirania lingurii ! Navalnica si recunoscatoare de parca ar fi fost rapita din casa parinteasca, dulceata de capsuni se lasa gustata fara chifla, intrucatva sub cerul liber, si pana si smantana rasplatea cu dragalasenie cutezanta unui petitor care isi facuse drum pana la camaruta ei de slujnica. Mana- tanar Don Juan- avea sa patrunda curand in toate chiliile si iatacurile, lasand in urma straturi scurgandu-se si multimi siroinde: virginitate reinnoita fara tanguiri.”

N-am mai gasit nicaieri atat de bine descrisa fascinatia pe care camara cu bucate o suscita mintii tale de copil. Brusc mi-au revenit in memorie rafturile din camara bunicii mele, cu dulceturi frumos aliniate, de cirese amare si de cirese albe, de portocale si de trandafir, de nuci verzi si de smochine, paradisuri cromatice pierdute. Camara era locul de taina al prajiturilor speciale de sarbatori, care trebuiau sa se odihneasca cu o zi inainte si pe care ma straduiam sa le sterpelesc calde inca, obiecte de schimburi avantajoase cu copiii vecinilor. Si niciodata saleurile mele, care n-au trecut prin vreo camara, n-au mai avut savoarea celor facute de bunica mea.

Copilaria berlineza e mai degraba o incercare de a resuscita imaginea locurilor si oamenilor dragi prin intermediul obiectelor si a ritualurilor indragite ale copilariei, o carte pe care am iubit-o de la prima pagina si pe care mi-am dorit sa o citesc incet, cu lacomia devoratorului de dulceturi si cu teama de a o termina prea repede.

4 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, pivnicer ... de cărţi

Tagged as , ,

August 5, 2010 · 6:31 pm

Antologia Inocentei

Vine o vreme cand incepi sa meditezi pe marginea alegerilor pe care le-ai facut in viata si sa-ti evaluezi prietenii. Cati prieteni mai ai din copilarie ? Cat de tare s-au schimbat ? In mod bizar, am prieteni care nu s-au schimbat aproape deloc. Unii dintre ei traiesc in strainatate, sunt casatoriti cu straini si au copii, dar de fiecare data cand ne vedem, o data sau de doua ori pe an, conversatia se leaga firesc si ne simtim ca si cum am continua o discutie intrerupta cu o zi in urma. Nu stiu care e secretul comunicarii perfecte. Dar stiu ca suntem prieteni din liceu sau din facultate, si ca ne-am imprietenit subit cand am realizat ca aveam acelasi carti preferate din copilarie. Citisem aceleasi carti, impartaseam aceleasi vise. E oarecum ciudat sa te gandesti ca in lumea asta mare, sunt oameni care, ca si mine, pastreaza in biblioteca indoite si uzate, cartile preferate din copilarie: Antologia Inocentei, Cartea cu Apolodor, Aventurile lui Habarnam sau Magarusul.

“Antologia Inocentei” e o carte rara. Daca o gasiti prin biblioteca, pastrati-o cu grija. Daca o deschideti si cititi, e capabila sa aduca in viata voastra nu doar frumusetea poeziei ci si secretul prieteniei care dureaza o viata.

Portretul Pasarii-Care-Nu-E

(de Claude Aveline)

“Iata portretul Pasarii-Care-Nu-E.

Nu e vina ei ca cel care le face pe toate

A uitat sa o faca.

Seamana cu multe pasari, fiindca vietuitoarele

care nu sunt, seamna cu cele care sunt.

Dar cele care nu sunt nu au nume.

Iata de ce Pasarea noastra se cheama Pasarea-Care-Nu-E.

Si iata de ce e atat de trista.

Poate ca doarme inca sau asteapta sa i se ingaduie a fi.

Ar vrea sa stie daca poate sa deschida ciocul,

daca are aripi, daca nu-si pierde culorile

cand se cufunda in apa, ca o pasare adevarata.

Ar vrea sa se auda cantand.

Ar vrea sa-i fie teama c-ar putea sa moara.

Ar vrea sa faca pui mici, foarte urati si foarte vii.

Pasarea-Care-Nu-E viseaza sa nu mai fie un vis.

Nimeni nu e multumit, niciodata, nicaieri.

Cum vreti oare ca lumea sa mearga bine in conditiile astea ?”

Reteta pentru bautura vrajita

(de Eric Linklater)

“Un Ceas cu Cuc, jumatate Praz,

De Maimuta o Laba, de Godac un Obraz,

Matraguna noptateca (Acu’ sare presara !)

O Mustata de Tigru, Doi Bobi de Secara,

Un Mormoloc si un Rechin ghimpos,

Ceva Alb si ceva Negricios –

Pui in Oala sa se-ncinga

(Sufli-n Foc sa nu se Stinga !)

Pui in Oala, lasi sa Fiarba

In cel mai gras Ulei de Iarba.

O pana de Pasare ce zboara Arar,

Un Trandafir si-o Ridiche si-un Lastar amar,

De Vipera o Limba, de Naparca o Fiere,

O Masea de Balaur unsa cu Miere,

Trei Peri Negri dintr-o coada de Taur,

Un Vrabioi, un Paianjen si-o Radacina de Laur-

Pui in Oala sa se-ncinga

(Sufli-n Foc sa nu se Stinga !)

Pui in Oala, lasi sa Fiarba

In cel mai gras Ulei de Iarba.

Un Ou de Soparla, Sange de Guzgan,

O Ureche cheala de Motan de un an,

Un Creier de Dihor si-un Ochi de Paun,

O Mana de Urzici si-un Gargaun,

Apa de Iaz cu licar de Luna,

Fulg de Zapada si Bruma de Pruna –

Pui in Oala sa se-ncinga

(Sufli-n Foc sa nu se Stinga !)

Pui in Oala, lasi sa Fiarba

In cel mai gras Ulei de Iarba.”

Poezii din “Cele 12 lumi ale visului, Antologia Inocentei”, de Iordan Chimet, Ed. Ion Creanga, 1972

De la Iordan Chimet am invatat sa pretuiesc oamenii care pastreaza vie in ei lumina copilariei si un strop din privirea inocenta de atunci, care stiu sa se delimiteze de ei insisi si sa rada, si care isi pot permite sa faca, din cand in cand, lucruri frumoase si gesturi gratuite…

Vacanta placuta !

13 Comments

Filed under pivnicer ... de cărţi

Tagged as , , , , , ,

February 22, 2010 · 1:40 pm

Sa-nchinam paharul, pentru Pastorel !

Despre Alexandru Teodoreanu, zis Pastorel, circula multe legende. Faima de scriitor e umbrita de notorietatea Medelenilor fratelui sau mai mic, Ionel Teodoreanu, talentul de oenolog e eclipsat de celebritatea de rasfatat al vietii boeme din Iasul interbelic, ca in cele din urma, tocmai ipostaza de epigramist sa-i asigure nemurirea. Pastorel a ramas in literatura romana prin epigramele sale si prin romanul “Hronicul mascariciului Valatuc”. Putina lume stie insa, ca Pastorel, mare gurmand si fin connaisseur intr-ale vinului, a fost, probabil, romanul care a scris cel mai mult si mai pasionat despre vin. Era un iubitor fanatic al vinului de Cotnari si se spune ca avea un talent de oenolog si ca putea identifica cu precizie orice vin la degustarea in orb. A avut, printre altele, si o inedita rubrica gastronomica in publicatiile vremii, si a scris si un tratat despre vinuri si coniacuri si tehnica degustarii acestora, dar care, aflat in manuscris, s-a pierdut, fiind confiscat in iuresul condamnarii scriitorului in procesul Noica-Pillat.

Din manuscrise, publicate in premiera, in 1997, la Humanitas in volumul “Epigrame si alte rime vesele”, o sa-mi permit sa redau cateva catrene bahice:

Curiozitati

Sfrijita ca o Sfanta Vineri,

Mi-a spus o baba: “La romani,

Babeasca place mult la tineri,

Pe cand, Feteasca la batrani.”

Cu pardalnica ei fire,

Grasa-i ca un cal arab:

Duce-n carca om subtire,

Dar pravale pe cel slab.

In pas cu marile victorii militare,

Poitiers, Ivry, Austerlitz, Soissons, prin veac,

Au razbatut aceste vorbe somptuoase:

Champagne, Bourgogne, Bordeaux,

Charente si Armagnac.

Sa cred nu stiu in care Dumnezeu

Si cui sa ma inchin nu am habar,

Dar am crezut si crede-voi mereu

In Arta, in Moldova si-n Cotnar.

Netrebnicii

Cand injosesti si sucul ei, si via,

Si cu sifon spurci vinul pe care vrei sa-l bei,

Nu te gandesti tu, oare, misel intre misei,

Ca pangaresti natura si compromiti betia ?

De asemenea, tot la editura Humanitas, puteti gasi Gastronomicele lui Pastorel in varianta de CD.

Dar cum despre Pastorel nu se poate vorbi decat cu un pahar de vin in fata, sa-l cinstim cu o Cramposie selectionata, 2008, de la Prince Stirbey. Un vin alb, agreabil, pe care iti doresti sa il bei intr-o seara fierbinte de vara bucuresteana la o terasa umbrita de vita de vie, ascultand un taraf de lautari. Dar fara sifon, ca sa nu-l suparam pe maestru !

Nuri

Cercand sticlute vechi si azi, si ieri,

Am dat de Cramposie-ntro-sticluta.

Ce-i Cramposia ? E o tarancuta,

Dar care place foarte la boieri.

 

Leave a Comment

Filed under pivnicer ... de cărţi, poeții vinului

Tagged as , , , , , ,

January 25, 2010 · 9:44 am

Vinul fara suflet

Candva, o fosta sefa mi-a reprosat ca sunt “romantica si conservatoare”. Fiind o persoana pe care o apreciam in mod deosebit, replica m-a pus pe ganduri, mai ales ca m-am considerat intotdeauna destul de cu picioarele pe pamant. Conservatoare poate, dar “romantica” asta era prea de tot ! De curand, am citit, la recomandarea unor prieteni, cartea “Barbarii. Un eseu despre mutatie” si am inteles intr-o strafulgerare, fundamentele acelui repros: nu eram “o barbara”, nu gandeam la fel cu lumea lui google.

In cartea asta, Baricco isi propune sa studieze transformarile pe care le suporta societatea contemporana luand ca reper trei domenii: vinul, fotbalul si cartile. Prin analiza transformarilor survenite in aceste trei domenii, el identifica cauzele si simptomele mutatiei si incearca sa creioneze portretul acestui om in transformare, “barbarul”. Textul e de un umor savuros si de o ironie devastatoare. O sa va dau un singur citat: “(…) pentru cartea de fata eu as fi ales patru epigrafe. Iata-l pe primul: provine dintr-o carte tare frumoasa aparuta de curand in Italia. E scrisa de Wolfgang Schivelbusch si se intituleaza Cultura invinsilor (Exista titluri la care, fiind un fan al lui AC Torino, nu pot rezista).” Pe langa savoarea argumentatiei, ceea ce mi-a placut foarte tare este ca Baricco isi propune sa identifice coordonatele acestor transformari fara sa se hazardeze sa le puna la stalpul infamiei, ci le cantareste cu lipsa de prejudecata a unui om care incerca sa inteleaga. Ah, si are un capitol foarte frumos despre Google.

In ce consta transformarea prin care trece lumea vinului ?

La origine, vinul era nectarul zeilor. Se cultiva in batrana Europa pe suprafete restranse, era rezervat unei minoritati de aristocrati, avea o tehnologie de fabricatie complicata si atent reglementata (a se citi sistemul AOC) si era inconjurat de un limbaj ezoteric greu de inteles. Dupa al doilea razboi mondial, vinul incepe sa fie plantat in zone pana atunci de neconceput : Oregon, California, Australia, Africa de Sud. Limbajul sau se simplifica, vinul se democratizeaza si nu mai ridica probleme gastronomice. Iata cum arata in descrierea lui Baricco un “vin hollywoodian”: “(…) culoare excelenta, grade destul de multe, gust rotund, foarte simplu, fara asperitati (fara taninuri suparatoare si fara aciditati greu de potolit); de la prima sorbitura l-ai si cunoscut pe de-a intregul: da o senzatie de bogatie imediata, de plenitudine a gustului si a parfumului; cand l-ai baut urmarea dureaza putin, efectele se sting; nu prea interfereaza cu mancarea si poate fi apreciat pe deplin pur si simplu trezind papilele gustative cu orice gustare banala de carciuma; e facut cel mai adesea din struguri care pot fi cultivati oriunde: chardonnay, merlot, cabernet sauvignon. Dat fiind ca e manuit fara prea multe temeri reverentioase are o personalitate mai curand constanta, in raport cu care diferentele de la un an la altul devin de-a dreptul neglijabile.” Artizanii acestei transformari sunt doi americani: Robert Mondavi, cel care are ideea de a planta vie si de a face vin in California si Robert Parker, primul ziarist care a dat note vinului, si si-a impus prin acest sistem punctul de vedere asupra a ceea ce inseamna un vin bun: un vin baricat, spectaculos dar superficial, fara profunzimi, fara suflet.

In filmul “Sideways” (2004) exista o scena care m-a impresionat profund. Miles, personajul principal, un impatimit al vinului, ajuns pe culmile unei crize existentiale se duce la McDo si destupa pe sub masa o sticla de vin vechi frantuzesc, cel mai bun vin din colectia lui, si il bea, acolo, in fast-food, singur la masa, dintr-un pahar de plastic. Gandind in termenii lui Baricco, scena asta de sacrilegiu e imaginea vinului care s-a democratizat, s-a simplificat si a devenit “a drink”. Si tot pe urmele lui Baricco, ma intreb daca nu cumva opozitia furibunda a francezilor impotriva ideii de dop insurubat, (intalnit frecvent la vinurile australiene), nu rezida din convingerea ca dopul de pluta e mai bun, ci isi are originea in refuzul renuntarii la un ritual, la semnificatia unui gest care certifica in continuare vinul ca fiind nectarul celor alesi. Cititi cartea si mai vorbim…

Alessandro Baricco – “I Barbari. Saggio sulla mutazione” 2004, trad. rom. Dragos Cojocaru, Humanitas, 2009. Costa 35 lei. M-a amuzat ironia editorului care a ales o coperta de chick-lit pentru un eseu filozofic.

PS. Disputa dintre lumea veche si cea noua din domeniul vinului a dat nastere documentarului “Mondovino” (2004).

2 Comments

Filed under cărti despre vin, pivnicer ... de cărţi

Tagged as , , , , ,