Category Archives: poveştile Monei

Vinul nu-i ca berea

Participand la degustari si evenimente din lumea vinului, i-am tot auzit pe cei care se ocupa cu promovarea si distributia vinului invidiindu-i pe berari si dorindu-si ca vinul sa ajunga sa se vanda ca berea sau sa concureze cu ea. Nu am lucrat vreodata in domeniul vinului sau al berii si randurile de mai jos nu reprezinta decat gandurile unui iubitor de vin de calitate, care, din cand in cand, bea si bere.

Cred ca vinul si berea sunt doua produse care nu se afla in concurenta pe piata romaneasca, iar vinul nu poate fi nici marketat, nici vandut ca berea. Berea e un produs de masa, un produs “de sete”, simplu de inteles. Vinul este produsul prin excelenta al voluptatii de casta, destinat unei minoritati de connaisseuri. Orice strategie de marketing ar trebui sa porneasca din acest punct.

Dar care sunt problemele de pe piata vinului de azi ? De ce bea lumea bere si nu vin ?

E in primul rand o problema a mentalitatii pietei. Generatia mea, de exemplu, a prins vremuri in care vinul romanesc nu se remarca prin calitate si era vinificat dupa gustul tarilor in care exportam, adica dulce. Sunt oameni care il prefera si il consuma asa si acum. Sunt foarte multi care cred chiar si astazi, ca vinurile imbuteliate sunt falsificate si ca singurul “vin adevarat” e cel produs prin mijloace artizanale de micii producatori. Circula o gramada de legende despre ceea ce este “un vin bun”.

© Doron

Berea in schimb, era foarte buna. Chiar mai buna decat e ea astazi. O bere Azuga era diferita la gust de Timisoreana sau de Ciucas. Astazi, toate berile au mai mult sau mai putin acelasi gust. Ma gandesc ca, pentru un produs cum e berea, asta poate fi considerat un avantaj. Omul stie foarte clar la ce se asteapta cand deschide o bere. Dar mie imi pare tare rau dupa berile alea cu gust diferit.

E vorba deci, de o problema in mentalitatea oamenilor vis-a-vis de produs, dar e vorba si de o problema a produsului in sine. O problema a raportului calitate-pret la intalnirea cu consumatorul. In Romania, orice om care se pricepe cat de cat la vin, gaseste foarte greu un local in care sa poata bea un vin bun la un pret corect. Nu mai amintesc si de capitolul dureros al asocierii cu o mancare. Sau de categoria deficitara a localurilor care ofera vin bun la pahar. Asa ca, de cele mai multe ori, problema se rezolva intotdeauna prin comandarea unei beri.

© Doron

Un studiu al pietei vinului premium, ar arata probabil, ca iubitorii si connaisseuri de vin isi beau vinul acasa sau la degustari organizate.

Si atunci cum se poate intalni omul de pe strada cu miracolul pe care il reprezinta vinul ? Cum poate trai senzatia aia de imponderabilitate pe care ti-o da interactiunea cu savoarea primului vin de mare calitate din viata ta ? Cum va putea intelege sau macar intrezari frisonul de neastampar in fata vinului din ”sticla aia de Reserva din 2001” ?

Cred cu tarie, ca nimeni, niciodata, nu va intra intr-un magazin de vin si va cumpara “vinul cu ursul” pentru ca i-a placut reclama de la televizor. Lucrurile in lumea vinului functioneaza pe cai mult mai delicate. Vinul necesita o initiere, daca vreti, o relatie invatacel-maestru, la capatul careia te descoperi pe tine. Pana la urma, aici se afla marele mister si atractia pe care o exercita vinul. Iar cultura vinului presupune un sustinut efort individual, chiar daca mediat. De aceea cred ca vinul nu are de ce sa se inspire din modul in care berarii isi marketeaza produsele, dar ar putea invata din seriozitatea cu care acestia isi trateaza consumatorii.

Educarea consumatorului e un proces lung si dificil, si mai ales o investitie pe termen lung. Problema e ca Romania nu prea are o traditie in investitiile pe termen foarte lung.

10 Comments

Filed under nu încerca să faci asta cu vinul, poveştile Monei

Visand la Lisboa

Cand am aflat prima data, la cursul de oenologie, de notiunea de “expression du terroir” si cam ceea ce inseamna ea, am fost usor uimita. E adevarat ca vinul preia ceva din caracteristicile teritoriului, e influentat de structura geologica a solului si de aria climatica, dar identificarea acestei exprimari a teritoriului intr-un vin mi s-a parut din capul locului o notiune cu contururi foarte flou. Si tot atunci am aflat povestea strugurilor mangaiati de briza si a vinurilor care ascund in ele influenta marii. E drept, sunt vinuri destul de rare. Si m-am gandit ca trebuie sa inventez propria mea categorie, cea a vinurilor care iti aduc aminte de momentele fericite din viata ta, de orasele pe care le-ai vizitat si de marile pe care le-ai adulmecat…

De curand, am baut un astfel de vin sarat, care mi-a amintit de orasele cu vedere la mare. Un vin portughez, din Estramadura. Desi nu are vedere la mare, Lisabona e unul din cele doua orase in care mi-ar fi placut sa traiesc. Poate pare usor extrem, dar celalalt oras e Istanbulul. Era septembrie cand am ajuns la Lisabona si imi amintesc si acum mirosul parfumat de arbusti care plutea pe stradutele orasului vechi. Dar cel mai tare mi-a placut lumina. Lichida, grea, cadea peste noi ca o apa. Nu cred ca am mai intalnit undeva o lumina atat de frumoasa ca in Portugalia. Acolo am baut pentru prima data un vin Manta Preta, si in aroma lui suava am recunoscut mirosul de ierburi salbatice al orasului si respiratia solara si sarata a oceanului din apropiere…

Manta Preta Reserva 2005, e un cupaj din doua soiuri de strugure portughez: Touriga National si Tinta Roriz (strugure care in Spania se cheama Tempranillo). Vinul combina aroma proaspata si intensa de coacaze cu tonuri sarate. La gust preponderent fructe rosii, cu o usoara nuanta sarata, foarte discreta. Un vin suav. Ma asteptam sa fie ceva mai corpolent, dar a mers foarte bine cu somnul preparat la abur, cu legume.

Bucatarul, care a facut si pozele, a fost de parere ca producatorii, DFJ Vinhos, au un site foarte bine pus la punct si o gramada de vinuri care merita incercate…

5 Comments

Filed under poveştile Monei

In Bourgogne cu François Villon

Ca sa ajung sa citesc din François Villon a trebuit sa calatoresc pana in Franta. In 1999, cand am ajuns in Bourgogne, auzisem vag despre poemele lui, dar nu le citisem. Si nu stiam prea multe nici macar despre vinul de Bourgogne. In mod ciudat, le-am descoperit in acelasi timp. Noël – père Noël, pentru prieteni – vazand ca ma laud cu franceza cea frumoasa pe care o vorbesc, mi-a pus in brate un volum de Villon si m-a rugat sa-i citesc din el. In realitate, mi-a intins o capcana. Poemele lui Villon sunt scrise in franceza medievala, o limba destul de diferita de cea moderna. Imi amintesc ca m-am straduit sa fac sa sune franceza aia, veche, cat mai bine in urechile mele. Nici pana azi nu stiu daca am citit bine. Dar m-am ales cu un prieten pe viata, am citit impreuna din Villon si din La Fontaine si am baut multe sticle de vin burgund.

Ca orice poet francez, François Villon era un mare amator de vin. Tudor Arghezi, cel care scrie prefata primei traduceri in romana a versurilor sale, il descrie ca fiind “un poet de carciuma”, asemeni lui Paul Verlaine. Desi a studiat teologia la Paris, Villon a fost un nomad care s-a tinut de talharii si jafuri si a stat prin inchisori. Poemele lui, scrise prin anii 1450- 1460, m-au surprins prin nuanta foarte personala a intamplarilor pe care le descriu. Intr-un mod criptic si intr-un limbaj arhaic, un om din evul mediu isi povesteste viata:

“Cum de dus trebuie sa ma-ndur,

Si cum de-ntors nu mi-e usor,

(Nu sunt om fara de cusur,

Nici de otel sau cositor

Pe lume-i traiul schimbator,

Si dupa moarte nu-i popas),

O iau acuma la picior,

Si hotarasc asa sa las:

(…)

Si lui jupan Robert Vallee

Biet logofat de la Divan,

Care nici deal, nici vale e,

Am randuit aici taman

Sa i se deie napristan

Izmenele-mi ce-s la cuiere

Ca sa slujeasca de tulpan

Iubitei lui, Jehanne de Millieres.

(…)

Asisderi, patalamaua mea,

Ce-o am de la Academie,

O las si-o parasesc pre ea,

Spre ai scuti de vrajmasie,

Unor dieci sarmani de-acie,

Cuprinsi sub glava de apoi:

Impins fui de Milostivie

Si Fire, caci i-am vazut goi.

(…)

Asisderi las si dau in dar

Manusi si manta de firet

Lui Jaques Cardon, prieten doar,

Si ghindar de la un salcet,

Si zilnic un gascan boghet,

Si un clapon cu-unturi gingase,

Si zece buti de vin mischet,

Si doua pari, sa nu se-n grase.”

Versuri  din “Diata cea mica” in traducerea poetului Dan Botta, din “Balade si alte poeme”, Ed. ESPLA 1956.

Poemele lui Villon au deschis pentru mine poarta universului gastronomic francez si m-au impresionat prin ardoarea cu care vorbesc despre placerea de a bea si de a manca. Apoi am aflat ca, asemeni versurilor lui Villon, vinul de Bourgogne, nu e un vin facil. Nu te cucereste, ci te lasa nedumerit si trebuie sa te straduiesti indelung ca sa-l poti intelege. Dupa acest episod cu Francois Villon, m-am gandit mereu ca Pinot noir-ul si cupajele burgunde sunt incarcate cu ceva din aromele ev mediului francez, din duritatea, nebunia, excesele si vitalismul acelor vremuri. Am perceput, bandu-le, aroma aspra a incaierarilor cu cutite, a seilor de cal si a pamantului reavan. Poate ca pana la urma, nimic nu exprima mai bine Franta lui Villon, decat un vin de Bourgogne…

10 Comments

Filed under poeții vinului, poveştile Monei

Vinuri aniversare

Ce faci cand nu-ti place vinul de la masa ? E o dilema de care eu ma mai lovesc din cand in cand, si realizez ca astfel de momente iti pun la incercare creativitatea. Poate ca cei care pun cola in vin, comit acest sacrilegiu, in inocenta lor, cu sufletul curat si in dorinta de mai bine. Ieri, cu prilejul unei aniversari, am descins in cautare de vin mai bun in pivnita familiei si nu mica mi-a fost mirarea cand am descoperit cateva zeci de vinuri, uitate pe rafturi, o parte din colectia nouazecista a fratelui meu. Le-am luat, le-am sters de praf, le-am privit cu drag, ca pe o jucarie regasita din copilarie. M-am amuzat sa constat ce eram o familie iubitoare de Pinot Noir, chiar si in acele timpuri cand nu era asa la moda.

Marturisesc ca sunt o sceptica si nu sunt interesata sa beau vinuri de colectie, vechi de zeci de ani, dar brusc am inteles de ce sunt oamenii fascinati de vinurile aniversare, vinuri din anii in care s-au nascut, s-au casatorit, sau au facut copii. Vinurile astea sunt un filtru magic care iti deschid poarta catre anii aceia. Pana la urma, lichidul din ele nici nu conteaza. Importanta e doar amintirea, validarea trecutului din perspectiva prezentului, emotia.

Pinot Noir 1989, Amfora, Dealu Mare. Am privit cu aviditate eticheta, si din departari, o liceana ochelarista si cu aparat dentar imi facea cu mana. Pinot Noir 1993, Aura : fratelele meu, un rocher cu plete si o vara de neuitat in Vama Veche cu nectar de caise si Pinot Noir.

Am hotarat impreuna cu fratele meu sa ne adunam prietenii pentru o degustare de “babaciuni”. Privind cu atentie etichetele am remarcat ca pe nici una dintre ele nu este specificat daca vinul e sec, demi-sec sau dulce. Un detaliu nesemnificativ in acele vremuri. Probabil ca vinul, in normele de azi, era cel putin demi-sec, si sunt de-a dreptul curioasa sa vad cum a evoluat in timp. Daca a fost dulce, sansele sa il putem si bea, cresc. Vom povesti…

11 Comments

Filed under Pinot noir din lumea largă, poveştile Monei

Jocuri cu cupajele din sticle

Ca o Afrodita nemiloasa, vinul e acoperit de un val. Pe vremurile cand habar n-aveam despre vinuri si cand pe piata romaneasca nu existau decat vinuri dintr-un singur soi de strugure, eram fascinata de vinurile frantuzesti pentru ca erau cupaje (in franceza “assemblage”). Dupa ce am aflat ca vinurile de cupaj se fac dintr-un amestec, in proportii variate, de vinuri obtinute din recolte si struguri diferiti, am inceput sa invidiez oenologii. Visam sa fiu un magician al vinului, cel care traieste zi de zi cu vinul in crama si ii smulge toate secretele. Pana la urma, scopul cupajului e de a face, prin maiestria imbinarii caracteristicilor diferitelor soiuri de struguri, un vin mult mai bun, mai echilibrat, decat cel care ar putea iesi dintr-un singur soi de strugure. Mai cred inca si acum ca oenologul, cel care face cupajele, e un faurar care se bucura in mod profan de satisfactii demiurgice.

Si daca ni s-ar oferi ocazia, cati dintre noi am refuza oportunitatea de-a ne juca de-a demiurgul ? Am fost surprinsa si mi-a placut deosebit de mult excelenta idee de PR a celor de la Domeniile Dealu Mare Urlati, de a invita bloggeri si iubitori ai vinului la o competitie de cupaje. A fost o noapte lunga. Am avut la dispozitie, trei seringi pentru dozaj, trei feluri de vinuri albe (Feteasca alba, Sauvignon blanc, Muscat Ottonel), trei feluri de vinuri rosii (Merlot, Feteasca neagra, Cabernet Sauvignon) si cate o jumatate de ora ca sa realizam un cupaj pe gustul nostru. Miza: cupajul premiat, imbuteliat si distribuit pe piata. Cupajele astfel rezultate au fost degustate in orb si notate. Au iesit castigatori, la categoria vin alb – Radu (cel care mi-a oferit si pozele din acest post) si la categoria vinuri rosii – Razvan.

Stiam din povestile lui Anne-Marie, cat de grea e munca degustatorului de vinuri, iar acum am avut ocazia sa experimentez pe pielea mea. Dupa 16 probe de cupaje albe degustate, simteam cum imi ard papilele gustative, iar tarziu, dupa miezul noptii, la finalul notarii celor douasprezece vinuri rosii, am trait stranie senzatie de a nu fi sigura ca mai pot discerne nuantele vinului. In ce ma priveste, dincolo de placerea de a experimenta notarea vinurilor, o activitate pe care nu o practic in mod curent, am avut parte si de o mare surpriza: mi-am dorit intotdeauna sa-l cunosc pe Mircea Mihaies, autorul unei carti, pe care o indragesc, despre Leonard Cohen, dar nu mi-am inchipuit niciodata, ca viata poate fi asa ironica si ca o sa ne intalnim in ipostaza de “oenologi”, mesteri la asamblarea vinurilor…

5 Comments

Filed under poveştile Monei

Ai un loc preferat in Bucuresti ?

Poate e prea mult, sau poate e prea putin, am doua locuri de suflet in Bucuresti. De fapt, sunt doua puncte, pe doua strazi. Unul din ele se afla la intersectia strazilor Smardan cu Stavropoleos. E acolo, un punct in care ai in fata cupola Bibliotecii Nationale si la stanga, daca intorci capul, cupola CEC-ului. Vara, daca treci pe acolo, dupa-masa, la o anumita ora, poti vedea cum o raza strabate cupola de sticla a CEC-ului incendiind-o. Locul asta mi l-a aratat un prieten, si l-am botezat, “la Roma”, pentru ca ma teleporteaza subit, undeva intr-un oras solar, dar zgomotos. Oricum, prietenul in cauza si-a exprimat intentia de a cumpara acel metru patrat de la primarie. In ciuda halului in care arata de ceva timp  Bucurestiul vechi, ma duc des acolo, si asa, coborand strada Smardan, am dat peste “Van Gogh”.

Din capul locului, am fost izbita de caracterul, usor impersonal, de cafenea europeana, din orice oras al Europei. Ai impins usor usa, si hop ! esti la Viena, la Munchen sau la Londra, dupa cum vrei sa te lasi purtat de imaginatie. Mie una, imi place sa calatoresc, asa ca plec de la “Roma”, cobor strada si deschid usa cafenelei. Prima data, m-am oprit la Viena. Inginerul care m-a insotit, a carcotit pe seama acusticii locului. Cladirea e o fosta banca, cu o sala cu tavan inalt, cu ecou, iar zgomotul amplificat concureaza boxele.

Dar poate ca n-as fi spus povestea asta, daca, de vreo doua luni, cafeneaua nu s-ar fi imbogatit cu un spatiu, la subsol, dedicat vinului: “Art&Wine”. O aparitie care m-am bucurat. Ce poate sa fie mai frumos decat sa stai pe locul unde odata era un fost seif de banca, intr-o incapere cu o usa blindata si sa-ti savurezi linistit, vinul. M-am bucurat si ca cel care a amenajat locul a pastrat fosta usa blindata a bancii, care da ansamblului o nota foarte pitoreasca. Apoi m-am entuziasmat pentru ca, cu aceasta ocazie, meniul lor de vinuri s-a mai inzdravenit. As indrazni sa zic, ca daca fac progrese in aceasta directie, si ofera in meniu si niste vinuri de calitate si la pahar, vor rivaliza cu orice crasma europeana.

13 Comments

Filed under poveştile Monei

Generatia mea si vinul

Fac parte dintr-o generatie care poate spune, pe drept cuvant, ca a trait doua vieti: aproape doua decenii de comunism, tot atatea de economie libera. Viata ne-a oferit un drum intortocheat. Am facut studii in ambele regimuri politice, am luat diplome pe care le tinem in sertar, si practicam meserii la care nici nu ne-am fi gandit, poate, vreodata. Am trait suficient in comunism cat sa ne putem aduce aminte bine si sa putem privi inapoi fara nici un fel de nostalgie. Am apucat sa mancam salam victoria, ciorba de salata si de loboda, multe zile pe saptamana si am baut multe vinuri dulci si licoroase. Eu una, imi amintesc si acum, ce gust avea vinul rosu dulce facut de Murfatlar… Dar, apoi, am invatat ce inseamna somon fumé, foie gras si camembert, ne-am dedulcit cu piept de rata si am baut icewine, vinuri frantuzesti si armagnac-uri. Consider ca suntem o generatie experimentata.

 

M-am gandit ca ar fi util sa intelegem mai bine ce crede generatia mea despre vin, de ce il bea si unde il aseaza pe scara preferintelor personale. Inaugurez, incepand cu saptamana viitoare, o serie de interviuri, cu oameni din generatia mea, care nu sunt specialisti ai vinului, dar il beau si il pretuiesc. Vinurile povestite vor fi si vinurile lor, vinuri creatoare, vinuri care aduc cu ele bucuria…

 PS. Poza e facuta in cautarea lui Charlemagne prin Aachen.

5 Comments

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri, poveştile Monei

Cata nostalgie sta cu noi la masa ?

Nostalgia aromelor si a gustului au fost exploatate artistic de catre Proust, iar genialitatea operei sale, consta, pentru mine, in descoperirea efectului madelenei. M-am gandit adesea, ca poate motivul pentru care n-am plecat din Romania, atunci cand mi s-a oferit ocazia, e acela ca stiam, in mod inconstient, ca mirosul aerului din satul meu de munte si al rosiilor din gradina bunicii o sa ma bantuie si o sa ma cheme mereu acasa. Din pacate, am din ce in ce mai multi prieteni care au plecat, si mai mereu, cate o usa deschisa care ma asteapta. Preliminariile sunt intotdeauna aceleasi. Raspunsul la intrebarea “Ce vrei sa-ti aduc din Romania?”, ar putea fi un studiu de caz, pentru profilul psihologic al unei generatii, si de ce nu, pentru brandul de tara. Poate ca intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem ca sa ne intelegem mai bine, ar trebui sa fie: “Ce ti-ar lipsi daca ai pleca din Romania ?”

Imi aduc aminte cu nostalgie, de prima mea intalnire, la Viena, cu prietenii plecati, si care veneau din America. Camelia ne-a spus: “Nu ne lipseste nimic aici, dar n-ai vrea sa-mi aduci niste Eugenii ?”. Se pare ca am o vocatie de mare traficant international. Am transportat eugenii la Viena, ciocolata cu rom la Amsterdam, icre si cimbru la Berlin, varza murata la Anvers si, ultima data, telemea de oaie si seminte de dovleac la Zurich. Si desigur, eterna, extraordinara si mereu dorita “slibovita”. Pana acum, nici un prieten n-a vrut sa-si stinga dorul de Romania cu o Feteasca neagra, ceea ce poate spune destul despre raportul romanilor cu vinul. In ajunul Craciunului, pe aeroportul din Bruxelles, conversatiile in romana, la rotativa bagajelor, erau o variatie libera pe tema “Stai draga linistit, am congelat bine sarmalele, nu s-au dezghetat !”. Jenata, a trebuit sa recunosc ca, desi mie nu prea imi plac sarmalele, un Craciun fara mirosul de sarmale in cuptor, nu este un Craciun adevarat. Si ca fericirea luminoasa a Craciunurilor copilariei nu poate fi recreata in memorie, decat de mirosurile imbietoare de atunci. Probabil ca asa se explica de ce, intr-un 25 decembrie, la Anvers, am gatit impreuna cu Irina, cele mai bune sarmale pe care le-am mancat in viata mea.

Ma gandesc uneori, cat de greu trebuie sa le fie celor care emigreaza, mai ales din perspectiva nostalgiilor culinare, caci de ele te lovesti in mod inevitabil, in fiecare zi, si as vrea sa aflu care e secretul reconcilierii cu ele. Cum sa pacalesti micuta Romanie nelinistita pe care o porti mereu cu tine, cum sa o faci sa-si gaseasca linistea ?

5 Comments

Filed under poveştile Monei

Cate placeri iti ofera vinul ?

Motivul pentru care traiesc la Bucuresti, dincolo de hazardul nasterii mele, e profund legat de firea mea balcanica si meridionala care nu se poate adapta usor altor meleaguri. Momentul cand ea isi face de cap fara pic de rusine, e targuitul. Imi plac la nebunie preliminariile cumparaturilor, duelul cu negustorul sau vorbaria destinsa cu un om pe care il vezi pentru prima data in viata. In viziunea mea orientala, marfa e facuta sa fie pipaita, mirosita si gustata, iar deliciul intalnirii cu un om, care sta acolo pentru tine si e in stare sa-ti spuna o poveste nu are egal pe lume. Pentru mine, placerea pe care ti-o ofera vinul incepe cu desfatarea de a te plimba printre rafturi, si de a lasa sticlele sa-si spuna povestea si se prelungeste cu rafinamentul causeriei cu vanzatorul.

Odata ce ai ales, incepe agonia asteptarii… Si cred ca nici o placere nu rivalizeaza cu momentul deschiderii. Mustesti de asteptari, simturile sunt incordate, freamata intre agonie si extaz. Cum o sa fie ? O sa te surprinda ? Si daca da, cat de tare ?

Iar prima desfatare e culoarea: stralucitoare, adanca, evaziva, exuberanta, neprietenoasa, triumfala. In mod absolut bizar, vinul vorbeste mai intai ochiului. Trebuie sa marturisesc ca motivul pentru care nu cumpar vin in sticle transparente, nu are mare legatura cu teama ca vinul sa nu fie afectat de defectul de lumina, ci mai ales pentru ca un vin in sticla transparenta imi strica placerea descoperirii. E un vin care se livreaza de la sine, fara lupta, care iti fura o mare parte din desfatarile imaginarului si ale asteptarii.

Daca culoarea iti vorbeste despre starea de spirit a vinului, aromele iti spun mai multe despre caracterul sau. Alcoolic si otarat, domol si bonom, invaluitor si perfid, sincer si deschis, tantos, strengar, mut si incapatnat sau pur si simplu, misterios. Si apoi, vine, ineluctabil, momentul adevarului, cand buzele se apropie de marginea paharului. Degustatul e clipa fericita in care toate asteptarile si senzatiile de pana atunci se reunesc, iar daca se confirma unele pe altele, daca culoarea, aromele si gustul sunt in armonie, ai atins un moment atemporal de echilibru. Iar un vin bun e capabil sa inghete timpul intr-o clipa eterna…

9 Comments

Filed under poveştile Monei

Cum incepe pasiunea pentru vin

Mi-e tare rusine sa recunosc, dar pana sa merg la cursul de oenologie credeam ca chardonnay-ul e un vin dulce, pentru ca asa era cel romanesc in magazine la aceea vreme. Si din acest motiv, nu voiam sa aud de vinul alb. Si mai credeam ca vinul nu poate sa miroasa a nimic in plus, decat a alcool. Si nu pot sa uit senzatia de stupoare pe care am incercat-o, atunci cand am gustat prima data un Chablis. Si cum e senzatia aia cand vinul din paharul tau miroase a tei, exact la fel cum miroase uneori, pe strada mea din Bucuresti, in mai. Prima data, aroma te loveste, parca, in plex, si nu poti sa crezi ca in paharul tau sta inchisa mireasma campurilor insorite si mirosul plopilor din aprilie. E un pic straniu, pentru ca ai senzatia ca te-ai prostit. Si nu pot sa va descriu cum e, cand vinul din pahar miroase a piele si a trabuc, ca in biblioteca bunicului. Sau cand are exact aroma de cafea a lichiorului pe care il facea bunica. Si bucuria care te cuprinde…

Ce inseamna „un vin bun ?”. Ca si o carte buna, vinul bun iti deschide o lume dincolo de tine. La primul meu curs de oenologie, eu care uram chardonnay-ul, s-a intamplat sa gust un Chablis si mirosul teilor si dupa-amiezele insorite din copilaria mea au navalit peste mine. Si atunci am inteles de ce se temea Burebista…

4 Comments

Filed under poveştile Monei