Înainte să-l cunosc pe Oliver Bauer, aveam câteva idei fixe despre vinuri. Credeam că rosé-ul trebuie băut cât mai tânăr şi că sauvignon blanc-ul e un vin ce nu rezistă mai mult de 2- 3 ani. Consideram, de asemenea, că tămâioasa românească e un soi care se exprimă mai bine în vinurile dulci şi nu ştiam să răspund la întrebarea dacă terroir-ul e mai important decât omul care îl lucrează. Vinurile lui Oliver mi-au spulberat toate aceste certitudini şi au născut multe întrebări.
De-a lungul acestui an, am făcut cunoştinţă cu multe vinuri interesante de la Stirbey. Printre altele, m-am delectat cu o verticală de rosé încropită ad-hoc în timpul unei vizite la cramă. Am încercat toate rosé-urile Stirbey din 2006 în 2010, şi cel mai pe gustul meu n-a fost cel mai tânăr dintre ele, ci rosé 2009.
Apoi am participat, împreună cu bloggerii de vin din Bucureşti, la degustarea organizată la Ginger, ocazie cu care l-am cunoscut, în sfârşit, pe Mădălin, şi l-am reîntâlnit pe Mihnea – cel care a avut iniţiativa acestei degustări – şi ale cărui articole îmi doresc să le citesc mai des.
Am băut câteva vinuri vechi: Cabernet sauvignon 2003, Merlot 2004, Sauvignon blanc 2005, dar şi vinuri tinere: un excelent Sauvignon blanc 2010, Novac 2009, Negru de Drăgăşani 2009, Merlot 2008 şi Cabernet sauvignon 2008. Deşi preferatele mele sunt vinurile albe din 2010 – vinuri zvelte, cu aciditate şi mineralitate, care pot fi băute la fel de bine şi peste 10 ani – nu există vreun vin din cele degustate pe care nu l-aş bea cu plăcere.
@ Nicusor Cazan
Dar ceea ce m-a uimit foarte tare la această degustare comparativă a fost faptul că vinurile din 2003, 2004 si 2005, ani de recoltă foarte diferiţi din punctul de vedere al condiţiilor climatice, se exprimă foarte bine şi au toate, tipicitate de soi. Calitatea vinurilor Stirbey din recolta 2010 – considerat de mai toţi viticultorii din România drept un an catastrofal – arată foarte clar că diferenţa nu o poate face terroir-ul fără muncă în vie, iar constanţa în calitate nu se poate obţine decât prin munca de zi cu zi, adaptată condiţiilor climatice ale fiecărui an.
Din păcate, pe piaţa românească cei mai mulţi producători scot câteva vinuri foarte bune o dată la 4-5 ani şi doar câţiva se pot lăuda cu producţii de calitate în fiecare an. Or, în aglomeraţia de vinuri şi de informaţie în care trăim, mă întreb dacă nu cumva cheia către inima consumatorului avizat nu stă tocmai în această promisiune de constanţă în calitate, promisiune de natură să creeze un cerc de consumatori care îţi apreciază vinul, îl colecţionează, îl beau şi îl aşteaptă cu nerăbdare în fiecare an.
