Au apărut atât de multe cărți despre vin și câteva intitulate chiar „Filozofia vinului” încât încep să mă întreb dăcă nu cumva suntem victimele unui efect invers, iar vinul nu devine tot mai mult o afacere pe măsură ce noi strigăm sus și tare că e filozofie/ plăcere/ loisir.
Zilele trecute la Cluj, m-am delectat cu o dezbatere despre vin, ascultând discuția dintre un francez și un italian pe marginea exploziei piețelor din afara Europei și a felului în care acestea influențează prețul, dar și calitatea vinului. Concluzia discuției a fost, pe scurt, următoarea: Italienii și francezii abordează diferit problema. Francezii își limitează cu zgârcenie numărul sticlelor produse păstrând calitatea vinului și fac față cererii mărind prețul, italienii încearcă să țină pe loc prețurile și măresc producția. Francezii se concentrează pe acele zone – să le numim terroir- din care iese vin de sute de ani cu o minimă intervenție a omului, refuzând să planteze în plus, o politică conservatoare de pe vremea ducilor de Bourgogne, Italia, ca toate piețele mai noi, plantează soiuri la modă și experimentează.
Și poate că aș fi ascultat cu alte urechi discuția de mai sus, dacă nu aș fi citit recent “Filozofia vinului” în care o să găsiți pe lângă mai multe articole teoretice, un interviu fascinant cu vinificatorul de la Ridge , Paul Draper, un absolvent de filosofie ajuns pionier al vinului in Statele Unite.
Din punctul meu de vedere, această carte, apărută în limba română cu sprijinul cramei Avincis, (o inițiativă lăudabilă) își merită banii chiar și numai pentru acest ultim capitol.
Fără să vă stric plăcerea lecturii, cu atât mai mult cu cât consider că cele câteva paginii ale interviului conțin in nuce un mic compendiu de tipul „tot ceea ce trebuie să știu despre vin”, o să comentez un singur aspect adus în discuție de Draper pentru că el este dureros de actual în România și anume cum investim în vie.
Draper consideră că abordarea modernă a replantărilor este greșită. Decât să înmormântezi o grămadă de bani, spune el, în studii geo și în replantări în zone noi , ca apoi să aștepti 25 – 30 de ani ca via să ajungă la maturitate și să constați că vinul tău e modest, mai bine cauți acel terroir și acea vie care produce vinuri excepționale și îi faci celui care o deține o ofertă de nerefuzat. Mai povestește și că vinurile excepționale sunt acelea din struguri proveniți din vii bătrâne – vin care se face aproape singur- și dă exemplu viile de zinfandel de la Geyserville, la care spune că nici nu se uită dacă viile nu au măcar 70 de ani.
Nu am putut să nu mă gândesc la sutele de mii de hectare replantate în România în ultimii ani, cu alte soiuri decât cele tradiționale și la viile de 20, 30 sau 40 de ani vechime scoase pentru că întreținerea lor era prea costisitoare. Și dacă Paul Draper are dreptate și peste 30 de ani o să constatăm că viile noastre tot vin modest produc? O să ne permitem atunci să le scoatem?
