Author Archives: Mona

Asocieri gastronomice cu Prince Matei

Sunt puține vinuri românești care au ajuns branduri și încă și mai puține despre care am putea spune că sunt iconice. Și asta nu s-a întâmplat doar pentru că a lipsit constanța în calitate a vinurilor, ci și pentru că a lipsit coerența în strategia de marketing și branding. Multe crame care au scos la început vinuri bune, le-au pierdut pe parcurs pentru că au vrut să schimbe prea multe, prea repede. Vinul e un domeniu care îți pune la încercare mai ales răbdarea și în care contează mai ales proveniența strugurelui, via, iar această trasabilitate e întărită în mintea consumatorului cu ajutorul etichetei.

Din acest punct de vedere, m-am bucurat să văd că atunci când brandul Prince Matei a fost vândut de Vinarte și a ajuns în portofoliul Domeniilor Prince Matei, au fost păstrate elementele grafice de identificare de pe vechea etichetă care atestau proveniența vinului de pe dealul Zorilor. De asemenea, indicațiile de servire de pe contra eticheta lui Prince Matei 2016 mi s-au părut mult mai utile pentru consumator decât ceea ce găsești de obicei pe o contra- etichetă de vin.

Prince Matei 2016 este un vin tânăr, care te răsfață încă de la deschiderea sticlei cu o avalanșă de fructe coapte –  vișine, prune, cirese amare – și cu o ușoară nuanță de tabac. Are un corp catifelat, în aceeași notă de fructe coapte, tanini bine integrați și un final mediu, suculent, care îmbină fructul cu arome de tabac și condiment. E un vin bun, cu aciditate bună care probabil se va păstra bine în timp. Dacă vreți să îl beți acum, vinul are nevoie de 2-3 ore de aerare în decantor.

Despre posibile asocieri gastronomice cu Prince Matei am mai scris pe acest blog aici și este un subiect pe care îl reiau pentru că Prince Matei este un vin care merită să își păstreze expresivitatea atunci când este servit alături de mâncare, iar asta nu este întotdeauna ușor de realizat.

Ne-am gândit să păstrăm în armonie caracteristicile principale ale vinului – rotunjimea corpului, senzația de dulce și fructozitatea servindu-l alături de salată de vinete cu rodie, coriandru, năut și fulgi de migdale și un chili con carne cu ciocolată neagră care să scoată în evidență cremozitatea, suculența și acestui vin, fără să îl domine.

Vă recomand Prince Matei nu doar pentru că este un vin bun, ci mai ales pentru că a reușit să facă parte din istoria continuității producției de vin românesc. Și când spun asta îmi amintesc cu plăcere de degustarea verticală a vinurilor Prince Matei 1998 – 2008 la care am participat pe vremea când scriam la Unvinpezi și mai ales de recoltele 2000 si 2001 la magnum.

PS. Vinul recenzat a fost oferit de producător, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate, vinuri româneşti

Musacaua lui Sir Patrick Leigh Fermor

Nu știam cine este Sir Patrick Leigh Fermor înainte să urmăresc emisiunea culinară a lui Rick Stein despre Mediterana “From Venice to Istambul” și nici nu cred că aș fi dat atâta atenție numelui dacă în episodul respectiv, bucătăreasa lui, Lepida, nu ar fi gătit “the best home-made moussaka he’s ever had”.

Musacaua nu este doar una dintre preparatele mele culinare favorite, ci este o metaforă a Mediteranei, cu straturile ei suprapuse de populații și influențe culturale, este un elogiu adus legumelor de calitate glazurate de soarele Mediteranei și încununate cu un strat de sos franțuzesc.

Am încercat și noi rețeta de musaca a Lepidei cu carne de vită și legume- cartofi, vinete, dovlecei- prăjite în ulei de măsline și apoi așezate în straturi, iar la sfărșit, un strat gros de beșamel.

Sir Patrick Leigh Fermor a fost unul dintre cei mai cunoscuți autori britanici de literatură de călătorie. Era poliglot, pasionat de Orient și în 1934, la 19 ani, a făcut o călătorie pe jos din Olanda până in Bulgaria cu intenția de a ajunge la Constantinopol, dar s-a îndrăgostit de România si de Grecia și a rămas în Balcani. Povestea acestei călătorii este subiectul celor două cărți ale sale, care sunt acum traduse și în limba română -“Între păduri și ape” și “Drum întrerupt”.

În opinia mea, Patrick Leigh Fermor a scris în cartea “Drum întrerupt -De la Porțile de Fier până la Muntele Athos” cele mai frumoase pagini despre Bucureștiul perioadei interbelice din toate câte am citit despre acest subiect.

“Ce-i deosebea pe acești oameni, acum și mai tărziu, de aristocrații hedoniști din restul Europei era refuzul filistinismului: o pasiune scrupuloasă pentru erudiție de dragul erudiției, pentru literatură, pictură, muzică, sculptură și viața ideilor, care le transforma casele în sălaș al academicienilor. (Asemenea Franței, din nou, România a fost dintotdeauna țara în care datorită inteligenței, spiritului frumuseții sau ospitalității lor, câteva femei au jucat un rol mai important decât în alte țări.) Devotamentul față de litere, în special, depășea cu mult diletantismul literar și în multe cazuri a avut drept rod opere de mare valoare. Însă din nefericire, nu în limba română ar putea spune oftând un șovin. Dar cel puțin aceste reușite extrateritoriale le-au eliberat din vâltoarea naționalismului patriotic, de care este indisolubil legat geniul poetic și literar al națiunilor renăscute. La urma urmelor, nu este puțin lucru să ai succes la Paris. Nu e de mirare că Proust era așa e profund interesat de românii de la Paris și că le căuta prietenia. Pe mine mă fascina și mă impresiona să aud numele Marcel rostit cu atâta ușurință și naturalețe și să aflu că Anna, care părea să fie verișoara tuturor era contesa de Noailles; că Paul dacă nu era Morand, care se căsătorise cu Helene Șuțu, era Valery, că Jean era Cocteau și că Leon- Paul era Fargue: indicii presărate într-un joc de urmărire, care puteau fi analizate mai tărziu.

Insist de atâta timp asupra acestei teme pentru că totul era așa de diferit de ce-ntâlnisem în împrejurări similare în capitalele dunărene din amonte. În Ungaria, discuțiile la lumina lumănării de la sfârșitul cinei priveau mai degrabă vânătoarea și caii, ori scrupuloasa cântărire a meritelor cizmarilor și șelarilor din Londra, sau erau lungi conversații despre anexare, căsătorii morganatice, drepturile primogenitului, Hoffähigkeit, gradul exact de rudenie dintre familiile Festitich și Fürstenberg și numărul pogoanelor de pământ deținute de familia Esterházy. Bine-înțeles, ar fi putut să se întâmple la fel și la București, mutatis mutandis, dar nu pentru mult timp. Totuși, nu cred că în capitala maghiară aș fi ajuns prea des să discut despre Saint-Saëns și despre frații Goncourt, despre lucrurile pe care le aveau în comun Villiers de L’Isle-Adam și Barbey d’Aurevilly, despre legătura dintre Lautréamont și suprarealism sau despre ce îi spusese abatele Mugnier unuia dintre oaspeți cu privire la convertirea lui Huysmans, ori despre ceea ce eliminase autorul din portretul sau din En route.” (pag 210-211)

Desigur, având în vedere că Fermor a fost iubitul Bălașei Cantacuzino și a stat mai bine de 4 ani în România până în 1939, când s-a înrolat în armata britanică si a devenit ofițer SOE, am putea argumenta că este subiectiv. Mie mi-a plăcut extraordinar acest pasaj pentru că autorul surprinde cu finețe o caracteristică tipic românească, inteligența speculativă – nu constructivă – care se apropie întrucâtva de spiritul critic francez la nivel teoretic,  dar care se stinge în bașcălie, lipsit de posibilitatea de a interacționa cu instituții bine așezate.

Întotdeauna m-a fascinat modul în care o mâncare sau povestea ei, te pot duce la o carte, iar o carte te poate determina să apreciezi un vin, într-un perpetuu joc al diversității…

PS. Dacă v-am făcut poftă, găsiți rețeta în episodul 5 al seriei “De la Veneția la Istambul”.

2 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Problema identității feteștii negre

Oricine are curiozitatea să alinieze într-o degustare, așa cum am făcut noi, la Daneza, patru sau mai multe vinuri din fetească neagră, o să constate că marea problemă a acestui soi este lipsa unui profil identitar. M-am tot gândit dacă aș putea să găsesc un singur adjectiv, nu două, care să poată defini o caracteristică tipică pe care cele 4 sticle aliniate la degustare să o aibă în comun. Dacă despre cabernet sauvignon putem spune că este un vin cu structură și tanini și aromă pregnantă de cafea, iar depre merlot că este catifelat și miroase inconfundabil a căpșuni, oare ce putem spune despre Feteasca neagră dacă ignorăm celebra aromă de prună afumată ? Eventual că este voluptoasă și frumoasă ca toate fetele din România.

degustare de feteasca

De ce merlotul sau cabernetul pot fi cu ușurință recunoscute într-o degustare, de orice consumator mai avizat și feteasca neagră nu, este după mine cea mai mare problemă a acestui soi românesc. O problemă care ține și de ipocrizia de a ridica în slăvi feteasca neagră ca soi tradițional în timp ce cele mai multe vinuri care se declară monosoi fetească neagră mai conțin și adaos, în cantități mici și deci nu obligatoriu de declarat confrom legii, de alte soiuri menite să facă vinul mai expresiv.

În acest context, deși nu este cel mai vechi brand de vin pe care îl produce S.E.R.V.E, Terra Romana Cuvee Guy de Poix Fetească neagră 2011 mi se pare vinul care a marcat punctul zero al evoluției feteștii negre ca vin monovarietal în zona viticolă Dealu Mare – zonă definitorie pentru feteasca neagră- și astă e motivul pentru care am vrut să îl degust după aproape 10 ani.

Cuvee Guy de Poix Fetească neagră 2011 este un asamblaj din vinuri de fetească neagră nebaricată și baricată, perioade diferite, 8 și 12 luni din recolta 2011. După aerare în pahar, vinul se deschide cu arome voluptoase de fructe coapte și ciocolată, este echilibrat, complex, cu corp rotund și o textură mătăsoasă, tanini bine integrați și un final mediu. La deshidere vinul are o ușoară tușă alcoolică, dar care dispare după aerare. Per total, un vin bun, foarte bine făcut care s-a păstrat impecabil.

Îmi doresc să fie mai multe vinuri din fetească neagră de calitatea acestui cuvee dar îmi imaginez că va fi nevoie de multă voință politică, atât la nivelul autorităților cât și la nivelul producătorilor pentru a defini caracteristicile soiului și a constui un profil ușor de identificat de către consumator și de asemenea, de a renunța la amestecul feteștii cu alte soiuri. Din păcate, în lipsa acestui execițiu de marketing, Feteasca neagră are toată șansele să rămână ca și până acum Fata Morgana a vinului românesc.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc

Anul pandemic, anul sabatic și secretul calității vieții

La sfârșitul anului 2019 îmi doream cu ardoare un an sabatic, dar în 2020 am primit cu totul altceva. A fost un an în care nu am putut scrie și nici măcar nu știu dacă e din cauza anului sabatic de care aveam nevoie sau e din cauza anului pandemic pe care l-am primit.

A fost un an care a lovit crunt obișnuințele și micile noastre ritualuri, care a făcut criteriile de selecție mai aspre și care a arătat încă o dată nevoia acută de specialiști și de informație mediatică de calitate. A fost un an în care nu m-am putut vedea cu prietenii pentru că cei mai mulți dintre ei nu mai locuiesc la București, în care am înțeles ce înseamnă să îți fie frică, nu doar pentru tine, ci și pentru toți ceilalți, și în care am băut extrem de mult vin, mi-e rușine să vă spun cât.

Am încercat să fac față pandemiei la nivelul cel mai banal al disconfortului schimbării obiceiurilor și m-am gândit adesea în acest an, la bunicii mei și la experiența lor de combatanți în al doilea război mondial și de supraviețuitori ai comunismului.

Bunicul Victor era grec, dintr-o familie de comericanți de grâne care s-a mutat de la Salonic la Urziceni. Lucra în marina comercială română când a început războiul și așa a ajuns să lupte pe frontul de la Odesa. Bunicul Victor credea, surprinzător sau poate nu, că secretul unei vieții bune stă în anturaj, deși a avut o bună parte din tinerețea lui necazuri pentru că s-a căsătorit cu bunica care venea din Bucovina și avea un nume german. Când l-am cunoscut eu, trăia într-o casă cu două bunici (străbunicele mele Ana și Maria), nepoți și mătuși care veneau și rămâneau pe timp nedefinit, în vacanța de vară și în care în fiecare duminică avea invitați la prânz. Chiar și după ce a murit bunica și casa plină de neamuri s-a transformat în apartament la bloc, își invita vecinii, duminica, la țuică și ciorbă de burtă pregătită de el. În 2009, când am rămas fără serviciu, mi-a dat bani din pensia lui- avea 91 de ani-  și mi-a povestit că în 1947 când s-a căsătorit cu bunica tocmai fusese dat afară din marină și a trebuit să împrumute o pereche de pantofi de la un prieten pentru căsătoria civilă. Mi-a spus că bani o să se găsească întotdeauna și că trebuie să stau aproape de prieteni și de familie.

Bunicul Sever era român și el credea, surprinzător sau nu, că secretul unei vieți de calitate stă în disciplină. M-am găndit mereu că asta venea din faptul că era militar de carieră, dar acum cred că asta făcea parte din structura lui de țăran de la munte, unde viața se trăiește după un ritual anume. Cred că asta l-a ajutat să treacă peste momentul când a fost dat afară din armată și a trebuit să lucreze într-o fabrică de mobilă. Atunci când l-am cunoscut, era un personaj taciturn, nu prea avea prieteni iar rutina lui zilnică era formată din statul la cozi la aprozar, lucratul în grădină și crescutul nepoților. În anul în care a murit, aveam 17 ani, mi-a dat cel mai neașteptat sfat. Mi-a spus că indiferent ce așteptări au părinții de la mine- erau vremurile în care se alegea între medicină și inginerie- eu să aleg meseria pe care vreau eu să o fac. Abia atunci am realizat cât de bine mă înțelegea.

Poate că cel mai surprinzător lucru pe care l-am conștientizat în acest an pandemic a fost acela că timpul pune la încercare nu numai vinurile ci și oamenii, iar calitatea vieții despre care vorbim acum atât de mult, constă de fapt în modul în care reușim să facem față timpului. Iar asta ține de disciplină, fie că e vorba de cultivarea prietenilor, de un exercițiu fizic sau de unul mental, de o rutină sau de un ritual, sau de toate astea la un loc. Și ăsta e și motivul pentru care m-am întors la scris.

8 Comments

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Cine păstrează are

Poate că dintre toate băuturile, vinul este fascinant mai ales pentru că el ne vorbește despre bunul nostru cel mai de preț, timpul. Poate că efortul oenologului de a face ca vinul să devină mai bun în timp nu este decât reflexia visului fiecăruia dintre noi de a deveni mai buni odată cu trecerea timpului. Vinul e oglinda efortului nostru de a fi mai buni, o băutură înzestrată cu aspirația umană de a ajunge la desăvârșire.

Îmi place să colecționez și să pun la păstrare recolte deosebite de vin românesc și să deschid periodic câte o sticlă pentru a vedea în ce stadiu se află vinul. Fac asta și pentru că mă consider oarecum martora istoriei moderne a vinului românesc. Am început să beau vinuri românești bune prin 2002 odată cu vinurile de la primele crame nou apărute S.E.R.V.E, Davino și apoi Stribey și am băut vinurile lor în toți acești ani. Primele vinuri bune îți rămân cel mai bine în memorie. Îmi amintesc și acum de sticla de Domaine Ceptura Rouge din 2002 de la Davino – nu mai sunt foarte sigură că se numea așa- , de Cuvee 2003 de la Stibey sau de Syrah 2003 de la Nachbil. Dar an de an, apar noi producători, iar pentru mine e un privilegiu să fac parte din și să scriu despre istoria vinului românesc.

După ce am scris despre Cuvee Überland 2007 și Cuvee Überland 2009, a venit rândul recoltei din 2011. Cuvee Überland 2011 se deschide cu o explozie aromatică de fructe coapte, vișine și rozmarin, iar pe măsură ce se aerează în pahar apar notele de fum, smochine, rooibos și ciocolată. Vinul e corpolent, rotund și cald ca o după amiază de toamnă târzie. Finalul vinului e mediu, liniar, în același registru de fructe confiate. Un vin cu o complexitate aromatică de invidiat, care se prezintă onorabil după 9 ani.

Leave a Comment

Filed under din istoria vinului românesc

Nimeni n-ar putea inventa un oraș precum Sevilla

“Nimeni n-ar putea inventa un oraș precum Sevilla”, spune Arturo Perez-Reverte într-unul din romanele sale și asta pentru că orașul e reflexia tuturor celor care au trecut pe acolo, a reușit să absoarbă toate influențele și să le potențeze farmecul în lumina inconfundabilă a sudului. Nu te poți simți străin în Sevilla, oamenii îți fac loc la masa lor de bar, îți vorbesc despre mâncare și vin, despre oraș și despre istorie. Privind peste acoperișuri la apus, te-ai putea imagina cu ușurință la Tanger, în Africa, în baruri ești sigur în Spania, iar pe stradă ești în mijlocul unui vârtej istoric – romanii, maurii, sefarzii și aurul din Indii al conchistadorilor sunt încă acolo gata să te cucerească.

Și totuși, învăluită în aroma florilor de portocal, Sevilla are ceva din bruschețea, din franchețea tipic spaniolă. Miroase a piatră, a urină și a portocale și îți vorbește despre măruntaie și sânge, carne și vin, cruzime și orgoliu. E un oraș tulburător, pentru că, insidios, te determină să îți compari viața cu a ei și te face să te simți sărac, deposedat de lucruri despre care nu îți aminteai, dar care par dintr-o dată definitorii.

Ca și în Sicilia, ai senzația că totul țâșnește din antichitatea romană, ca și cum pietrele incălzite de soare ar păstra încă vibrația atâtor bărbați curajoși care au fost acolo. Din aceeași piatră și sub același soare, totul e asimilat și transformat, amfiteatru și corrida, mozaicul și azulejos. Dacă ajungeți la Sevilla, merită să vă rezervați o după-amiază pentru Santiponce  (la 7 kilometri distanță). Cursa de autobuz locală face 20 de minute din Sevillia la Santiponce și costă 2, 50 euro, iar intrarea este liberă pentru cetățenii Uniunii Europene – civis romanus- cum ne-a zis ghida de la intrare…

Site-ul roman Italica de la Santiponce e locul unde s-au născut doi dintre cei patru mari împărați ai epocii Imperiului de Aur  – Traian și Hadrian. Pe câmpul imens, presărat cu mozaicuri – ceea ce a mai rămas după ce nobilii andaluzi au considerat că pot excava mozaicurile ca să și le monteze în patio- te întrebi uimit, dacă e adevărat că și tu, din celălalt capăt de lume ai dreptul să revendici aceleași origini.

Astăzi, Italica este mai cunoscută pentru că în amfiteatrul roman s-au filmat scenele din groapa dragonilor din Urzeala Tronurilor, ceea ce, din păcate, va face locul mult mai turistic în viitor.

Mi-am petrecut o zi la Sevilla cu un spaniol, coleg de seviciu al unei prietene care organizează evenimente. Am făcut turul barurilor din cartier și am vorbit despre paella și despre corrida, despre origini, eleganță, stil și pasiunea întrecerilor de porumbei călători. Floro are un club destinat acestui sport la Santiponce și ne-a povestit pe larg ,cu gesturi ample, la un tapas cu scoici și un pahar de manzanilla, cum se antrenează porumbeii pentru concurs și mai ales despre agonia așteptării să sosească acasă la final. Floro ne-a recomandat trei locuri de văzut în oraș: Catedrala, Reales Alcazares și Plaza de Toros, vechea arena de corride.

Catedrala din Sevilla este considerată cea mai mare catedrală gotică din lume și este într-adevăr impresionantă. Daca aveți timp și vă faceți rezervare, la sfârșit de program există un tur ghidat care are drept traseu acoperișurile catedralei. Nu a fost doar spectaculos – aproximativ o oră de plimbare pe acoperișuri – ci am avut șansa să nimerim un ghid pasionat care ne-a oferit o mulțime de detalii tehnice despre stilul gotic, despre construcția catedralei pe etape, ne-a arătat semnele îmbinărilor de pietre, ne-a dat detalii despre șantierele de proveniență, și despre vechiul oraș roman.

Aceeași recomandare și pentru palatul Alcazar, care este fără îndoială cel mai important monument al Sevillei, încercați să prindeți ultima intrare a zilei. Cu 40 de minute înainte de închidere, nu mai sunt permise grupuri de vizitatori, sălile se vor goli încet, nu vor mai veni grupuri gălăgioase din spate și veți avea ocazia să vă întoarceți în sălile care v-au plăcut, să ascultați și să priviți în liniște, preț de câteva minute singuri într-un vis.

La arena de coride nu am ajuns, din păcate, dar Floro mi-a vorbit pe larg despre atmosferă și despre vibrația arenei când fornăie taurul din nări sau bate din copită. Aproape că aș îndrăzni să cred că e vorba chiar de vibrația aia pe care eu o găsesc în vinurile bune. Dar îmi doresc să merg la o coridă, oricât de barbar ar suna lucrul ăsta și știu sigur că mă voi întoarce la Sevilla.

Despre unde să beți și să mâncați la Sevilla voi scrie într-un articol viitor.

2 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Vinul săptămânii – Riesling la Salina

În prag de Crăciun, o recomandare de vin roșu ar fi poate, mai potrivită. Totuși, vreau să vă povestesc despre un vin alb, care a fost una dintre cele mai plăcute surprize ale anului 2019 : La Salina, Issa, Riesling 2017.

Cu ocazia inaugurării cramei La Salina, la prima ediție Wine Up, în 2015, am făcut o plimbare pe delaurile de lângă Salina Turda și am povestit atunci cu oenologul Ovidiu Maxim, despre plantațiile noi de Riesling de Rhin și de Pinot Noir. Iată că după 4 ani, vinurile lor confirmă așteptările pe care le aveam atunci, admirând terasele replantate cu viță de vie și ascultând cu câtă pasiune ne povestea oenologul despre vinurile viitoare.

Am degustat recent, atât rieslingul Issa 2017 cât și chardonnay-ul 2017 și sunt plăcut impresionată de calitatea vinurilor, mai ales dacă luăm în calcul și prețul de aproximativ 35 de lei la raft în magazinele specializate. Rieslingul se deschide cu aromele tipice de miere și flori ale soiului, are adiditate bună, un parcurs gustativ, rotund, echilibrat și cu finiș mediu. Un vin cu tipicitate de soi, pe care îl veți bea cu plăcere.

Sărbători fericite !

4 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

La aniversară

La 10 ani de Vinuri Povestite am citit primul articol scris pe acest blog, ca să evaluez în ce măsură m-am schimbat, în ce măsură blogul s-a schimbat. Cu plăcere constat că Vinuri Povestite a rămas un blog care își datorează existența prietenilor mei și care nu vorbește despre vin per se, ci despre calitatea vieții. El a pornit de la motto-ul “La bellezza vincera” – foarte drag unei prietene și se opune opiniei cârcotașe a prietenului meu care susține că trebuie să te naști în frumos ca să fii, la rândul tău, o sursă de frumos.

Ce șansă avem noi, generația născută în urât, de a trăi frumos, este cred eu, adevăratul subiect al Vinurilor Povestite. În această etapă a vieții, îmi place să cred că blogul meu v-ar putea ajuta să reflectați și să vă apărați cu înverșunare feila de timp propriu, și asta poate însemna la fel de bine să scrieți un blog, să plimbați un câine, să vorbiți cu marea sau să vă urcați într-un tren doar ca să citiți o carte.

În 10 ani de blog, am învățat enorm despre gastronomie și vinuri, un subiect inepuizabil care vă poate salva din orice conversație “de business” și care vă poate ajuta să descoperiți oamenii din jurul vostru, dar pentru mine blogul este, în primul rând, un mod de a refuza sistematic compania urâtului. Au trecut 10 ani și sunt mândră că Vinuri Povestite trăiește și nu face compromisuri cu urâtul.

6 Comments

Filed under poveştile Monei

Cabernet Sauvignon de Miniș

Un prieten cârcotaș îmi povestea cândva că “vinul englezesc”, adică Bordeaux-ul, este un semn de lene intelectuală. De ce să te străduiești și să îți bați capul, să faci un vin bun doar din cabernet sauvignon, când e atât de simplu să mai pui în el un pic de merlot, și de malbec și de petit verdot – dacă ai- și iată vinul bun iese mult mai repede. Acum nu pot să bag mâna în foc că e adevărat, dar cred că marele succes al vinului american din Napa Valley, e strâns legat de vinurile monosoi din Cabernet sauvignon. Pănă la urmă Lumea Nouă a mizat pe recunoașterea soiului în detrimentul terroir-ului ca instrument de marketing, și a câștigat tocmai pentru că, să recunoști soiul e atât de simplu, pe când terroir-ul, eh, cere ceva efort de imaginație. Și mai mult chiar, presupune posibilitatea de a putea fi expus la el. Terroir-ul e un lux sau un mit, după cum vrea să creadă fiecare.

Dintre toate vinurile vinificate dintr-un singur soi de strugure cel mai mult îmi place cabernet sauvignon-ul. Și aș vrea să am un răspuns la îndemână pentru prietenii și puriștii soiului: un top al cabernetului autohton. În ultimul an, am băut câteva foarte bune, printre care un cabernet 2014 de la Lacerta și un Cabernet Sauvignon 2003 de la Pivnițele Birăuaș.

Pivnițele Birăuaș sunt o crama mică- au doar 4 hectare- și vinifcă doar soiuri roșii- Cabernet Sauvignon, Pinot Noir și Burgund mare. Crama moștenește castelul și fostele domenii Josef Domany, cunoscute pentru vinul pe care îl produceau la începutul secolul XIX.

Cabernetul 2003 continuă seria vinurilor românești foarte bune, din recolta 2003, pe care le-am băut de-a lungul ultimilor ani. A rezistat admirabil în timp, e un vin matur, armonios, de corpolență medie și cu final lung. De fapt, ceea ce m-a impresionat la acest vin a fost tipicitatea de cabernet sauvignon, cu aroma sa inconfundabilă de cafea și finalul persistent al vinului. Pentru un vin de 16 ani e o performanță.

Am cumpărat și recoltele de cabernet sauvignon din 2009, 2011 , 2014 si 2015 de la Pivnițele Birăuaș, așa că vom mai avea ocazia să povestim despre vinul din această zonă.

Leave a Comment

Filed under vinuri povestite şi recomandate, vinuri româneşti

Pe munte, cu generația digitală

Îmi amintesc cu nostalgie că în adolescența mea, în liceu, mergeam mult pe munte. Aveam grupuri dedicate de colegi și prieteni cu care făceam în fiecare vară trasee prin Carpați, iar părinții prietenilor mei și bunicii lor obișnuiau să urce și ei pe munte. În anul în care am dat la facultate, am suferit vreo șase luni pentru că din cauza examenului de admitere am ratat turul cu gașca în Munții Rodnei. Nu știu ce ar crede despre asta un copil din generația digitală. Mersul pe munte nu pare să mai fie o modă în România, pentru că e din ce în ce mai ușor să te deplasezi în vacanță oriunde în lume, dar poate și pentru că părinții sunt cei care ar trebui să ofere copiilor acest exemplu.

Nu am mai urcat pe munte de foarte mulți ani, iar când prietenii de o viață mi-au oferit, nu Camino de Santiago, ci 85 de kilometri de mers pe munte împreună cu doi copii – de 10 și 12 ani – nu am avut cum să refuz. Și iată-ne îmbarcate în această aventură, 4 fete, 4 zile și aproximativ 20 de kilometri pe zi în parcul național Eifel !

Din perspectiva unui părinte care ar vrea să își obișnuiască copiii cu muntele, locația mi s-a părut ideală. Trasele nu sunt foarte solicitante, se merge mult pe curba de nivel, nu sunt pasaje prea lungi de urcare sau de coborâre, peisajele sunt frumoase și ai ocazia să vezi o mulțime de animale.

Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost experiența unui tur organizat pe munte în Germania, cu atât mai mult cu cât Irina m-a lăsat să cred că vom merge în parcul Eifel din Belgia. Așa că Germania a fost o surpriză din toate punctele de vedere.

Traseul se cheamă Wildnis-Trail și cuprinde 4 etape de o zi. Odată ce te-ai înscris, primești acasă în plic – harta parcului Național Eifel, indicații despre punctul de plecare și fiecare etapă, vauchere de cazare pentru fiecare pensiune aleasă, insigne cu pisica sălbatică – mascota turului, etichete pentru un bagaj mai greu pe care organizatorii se oferă să îl transporte ei, în fiecare zi, de la o pensiune la alta, bilete de tren și de autobuz pentru ultima etapă, ca să ajungi la punctul de întălnire din gară – da, organizatorii au birouri de informații în gările din orășelele parcului Național, numite atât de frumos – EifelNationalparkTor- la autobuzul care te lasă în parcarea în care ți-ai lăsat mașina și mai ales carnețele de parcurs – tip Compostela- în care pensiunile validează trecerea ta pe acolo, ca la final să te alegi cu o diplomă.

Mie mi-au greșit numele, dar n-a fost cu supărare, pentru că ăsta e singurul aspect organizatoric de care mă pot plânge. Am fost impresionată de felul în care este gândit și organizat acest tur, dar și de modul în care fiecare furnizor de servicii din businesul local al parcului Eifel a înțeles să participe și să ajute. Mi-a plăcut enorm faptul că pensiunile și hotelurile în care am stat serveau la micul dejun produse proaspete locale, inscripționate cu brandul parcului național, miere din parcul Eifel, dulcețuri de casă, brânze din zonă, apă minerală Eifel. Și mi-au plăcut mult oamenii. De exemplu, la hotelul Kurpark din Gemünd, după o zi de mers cu bocancii uzi- în prima zi de traseu a plouat torențial – recepționistul ne-a oferit câte un ligean cu sare ca să facem o baie la picioare – cea mai simplă și mai de bun simț idee, ca să îți faci oaspeții să se simtă bine !

Traseul mi s-a părut organizat în așa fel încât prima zi să fie cea mai solicitantă fizic (24,5 km), iar ultima, cea mai scurtă și mai ușoară (19,5 km). Am avut și obiective turistice de vizitat pe parcurs – Vogelsang – celebrul centru de training pentru lideri al național socialiștilor în perioada 1936- 1939 și abația Mariawald, unde poți degusta bere și alte produse locale.

Am cumpărat de aici un excelent aceto balsamico din fructe de pădure și soc. L-am cărat 10 kilometri în spate, și apoi până la București, dar e de departe cel mai bun balsamico pe care l-am gustat, cu un echilibru perfect între aciditate și senzația de dulce.

Copiii au fost admirabili. Am facut nu doar filmulețe și selfiuri, la plecarea în tur în fiecare dimineață, dar și exerciții de recunoaștere a calității vieții -am stabilt, de exemplu, că cele mai bune waffels sunt la Monchau și cele mai bune saltele și pilote cele de la Kurparkhotel din Gemünd. Gemünd e un orașel cu ape termale care mi-a amintit de Tușnad. E cu siguranță cea mai interesantă locație a traseului. Era sezon de gălbiori , așa că am mâncat supă cremă de gălbiori, paste cu gălbiori și am băut Pinot noir la o terasa în parc, o construcție care semăna cu un cămin cultural din orice oraș de munte de pe la noi. Dar serviciile fac diferența. Adevărul e că pe fășia asta de garniță dintre Germania, Belgia și Olanda toată lumea pare să abia experiență și să participe cu entuziasm la ridicarea standardelor de viață.

Traseele pe munte din România sunt mult mai interesante, și mi-ar plăcea să-i văd pe localnici că se organizează în asociații și se preocupă să ofere produse locale, de calitate, turiștilor. O vizită de documentare în munții Germaniei e oricând binevenită.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor