Category Archives: jurnal de călătorie

Multa sampanie la Antwerpen

Inca de pe vremea studentiei, am considerat Belgia un taram fantomatic, un construct bantuit de fascinatii identitare. In ciuda acestui lucru, are orase cochete si oameni care iubesc cainii si bebelusii. In orice local belgian poti sa-ti savurezi berea cu cainele alaturi sau sa-ti iei micul dejun si sa-ti alaptezi copiii. Dintre toate micile bijuterii ale Belgiei, indragesc Antwerpen-ul. Mi se pare unul dintre cele mai stilate orase pe care le-am vizitat. Un oras bogat fara aroganta si viu fara exces. Un oras burghez. Elegantei cladirilor i se alatura cea a locuitorilor sai. Desi din punct de vedere etnic se pare ca e cel mai amestecat oras din Europa, Antwerpen-ul nu isi pierde personalitatea proprie, gratie unui plan urbanistic coerent. Il prefer Brugge-lui, orasul de turta dulce cu aer fantomatic si depresiv, si il gasesc mult mai inchegat, mai real, decat Bruxelles-ul.

Dincolo de nerabdarea intalnirii cu Irina, cu Maria si cu Hanna, sunt trei lucruri care ma atrag mereu in acest oras. Fiecare vizita incepe cu uimirea si bucuria reintalnirii cu Antwerpen Centraal – gara orasului, o bijuterie arhitectonica, si se prelungeste in contemplarea schitei lui Van Eyck, Sfanta Barbara si a Madonnei lui Jean Fouquet, doua lucrari medievale de o nelinistitoare gratie.

Probabil ca Antwerpen-ul se apropie cel mai mult de visul meu despre ceea ce ar trebui sa insemne un oras: confort, eleganta, cladiri ingrijite si restaurate, carciumi primitoare. Ador plimbarile lungi pe strazile cu cladiri art deco din cartierul Berchem, melcii cu stafide, placintele cu varza si berea Corsendonk.

In acest an, intamplarea a facut sa ma delectez cu un haloimas de sampanii: Crémant d’Alsace, Mousseau de Touraine, Cava si, desigur, spumant de la Cramele Rhein.

In paranteza fie spus, diferenta dintre toate aceste denumiri e data de legislatie si nu de metoda de fabricatie. Toate sunt produse dupa aceeasi metoda, dar denumirea de sampanie nu mai poate fi atribuita decat celei provenind din zona Champagne. La francezi, sampania din celelalte zone se cheama „crémant” sau„mousseux”, spaniolii o numesc „cava”, portughezii „espumante” si romanii „vin spumant”. In plus, ea nu trebuie sa respecte neaparat combinatia Pinot Noir – Chardonnay, ci se produce adesea din struguri traditionali zonei. Mousseux de Touraine din Chenin Blanc, iar Crémant d’Alsace in special din Pinot blanc si Pinot gris/Pinot noir.

Cava are o poveste interesanta. La origine cuvantul desemna pivnita in care se odihnea sampania si a devenit denumirea oficiala a vinului spumant spaniol in 1983. Se produce in special in zona catalana (Penedès) din struguri traditionali (macabeo, xarello, parellada, si trepat), iar cei mai cunoscuti producatori sunt Cordoniu, Freixenet si Segura Viudas.

In schimb, Prosecco-ul italian nu intra in categoria vinurilor spumante, ci e un vin spumos, adica cea de-a doua fermentatie a vinului, cea responsabila de bule, nu se produce in sticla ca in metoda Champenoise, ci in recipiente de inox. Aceasta metoda se numeste metoda Charmat si a fost inventata pentru a reduce costurile de productie.

Si inca ceva, daca se intampla sa aveti la masa multe sticle diferite, rezistati tentatiei de a le amesteca…

5 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Vinuri macedonene

Cand am pornit catre Macedonia, nu stiam prea multe despre vinurile din aceasta tara. Aveam ca reper niste vinuri proaste muntenegrene si niste excelente vinuri din Slovenia. Eram curioasa sa descopar vinul macedonean la el acasa.

Macedonia are trei zone destinate productiei de vin :  Povardarie, Pcinja – Osogovo si Pelagonia-Polog, dar in mare parte, cam toate vinurile pe care le-am baut in aceasta excursie erau produse in Povardarie. Pe langa soiurile internationale (Merlot, Cabernet Sauvignon, Riesling, Chardonnay) se cultiva mai ales soiuri locale Smederevka, Vranec si Temjanika.

Photo by Doron

Fata de muntii si lacurile lor, vinurile macedonene nu sunt din categoria celor menite sa te faca sa visezi. Sunt vinuri simple, corect facute. Mi s-a parut ca, in general, vinul rosu sufera de un usor dezechilibru, e prea acid pentru gustul meu si cam subtirel la corp. N-am reusit sa ne imprietenim. Vinurilor albe le prieste mult mai bine caracterul acid si au buchete impresionante, frumos lucrate. Mi-a placut in special Alexandria Cuvée, 2007 un cupaj de 30% Riesling cu 70% Chardonnay, o combinatie foarte interesanta. Vinul are caracteristica untoasa a chardonnay-ului dublata de note proaspete de citrice si pere, e placut si are un final lung.

Photo by Doron

In plus, vinul macedonean, raportat la preturile celorlalte produse din magazine, e o bautura scumpa  (7-8 euro o sticla de vin de calitate medie la supermarket). In paranteza fie spus, in Macedonia, TVA-ul produselor alimentare e 5%.

Au fost insa, alte aspecte care m-au impresionat. In primul rand, au doua reviste de vin in limba macedoneana cu preturi in jur de 2,5 euro, care pot fi cumparate de la orice chiosc de presa. Si nu mica mi-a fost mirarea cand, in Ohrid, am gasit la chioscurile de presa, pe langa cele doua reviste si Wine Spectator, la pretul de 9 euro. Atat in Skopje cat si in Ohrid, am vizitat magazine specializate de vin cu vanzatori amabili care iti prezentau spre consultare carti in engleza despre vinul macedonean.

Cat despre cum arata site-urile producatorilor de vin, iata doua exemple Tikves si Popova Kula.  Si iata si un site de promovare turistica !

In revistele macedonene, am citit ca Tikves l-a angajat ca oenolog pe Philippe Cambie. Stirea nu era datata, dar sunt foarte interesata sa vad cum si daca vinul rosu macedonean se va transforma. In drumul de intoarcere, ne-am oprit la Sofia si nici macar nu ne-am mai mirat prea tare cand am vazut Alexandria Cuvée, vinul macedonean, in mall-urile si supermarketurile bulgaresti. Bulgarii, ca si romanii, au vinuri mult mai bune, dar iata ca macedonenii stiu sa si-l promoveze mai bine pe al lor.

Unde sa bei si sa mananci bine la Ohrid ?: Pe malul lacului e o crasma cu sase mese, numita Kaneo. Au mancare buna, servire excelenta si cele mai bune vinuri pe care le-am baut in Macedonia. Din cate am inteles, proprietarul barului isi produce vinul in via proprie si isi vinde vinurile in exclusivitate in acest mini-restaurant.

11 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Sub soarele Macedoniei

Nu stiu altii cum sunt, dar eu n-am incercat sentiment al libertatii mai profund decat acela pe care ti-l da calatoria. Sa te urci in masina si sa pleci, spre locuri pe care nu le-ai vazut niciodata in poze, fara program dinainte stabilit, fara tinte precise, si in masura posibilului, liber de orice fel de asteptari si prejudecati. Sa nu-ti doresti decat sa privesti lucrurile asa cum sunt si sa te opresti acolo unde iti place. E un mod de a calatori pe care nu mi-l permit foarte des, dar pe care l-am incercat in aceasta vara: Turul Macedoniei si un pic de Albania.

Macedonia e un taram al linistii. Drumuri prost semnalizate, dar trainice, si pe care nu te poti pierde. Peisaje de vis. Lacuri de o frumusete pura in lumina diminetii. Munti si lacuri.

In seara in care am ajuns la lacul Ohrid, am observat un fenomen ciudat: talazuri spumoase se rostogoleau domol pe pietris. Ohrid e un lac de munte cu valuri, o balta cristalina si silentioasa dimineata, dar care, seara, aspira sa devina mare. Ador valurile. Le-am privit ca pe un semn de bun venit al Macedoniei si m-am lasat mangaiata de ele. Pentru ca atunci cand calatoresti fara tinta e bine sa stii sa citesti semnele lacurilor, ale florilor si ale pasarilor.

Photo by Nasko

In plus, acest fel de calatorie iti ofera un acces brut, nemediat, la ceea ce e bun sau rau in oameni. Am decis sa lasam hazardul sa-si faca meseria si, cum nu aveam cazare rezervata, am batut la usa primei pensiuni care ne-a placut. Pe terasa din curte, flutura steagul cel vechi, al lui Alexandru cel Mare. N-aveau locuri, dar au vrut sa ne ajute si au sunat la pensiunea vecina. Asa l-am cunoscut pe domnul Pop, medic veterinar la Ohrid si am avut parte de o mostra de ceea ce inseamna ospitalitate in Macedonia. Omul s-a oferit sa mearga cu noi sa ne arate unde sa parcam masina si a insistat sa ne ajute la caratul bagajelor. La intoarcere, doamna ne astepta cu cafele pe terasa. Ne-am asezat la taclale. Nu stiu in ce moment au aparut sticlele de rachie. Productie proprie din strugurii, ne-a asigurat domnul Pop. O “motorina” cu o usoara urma de anason, menita sa dezlege limbile, probabil una dintre cele mai bune rachii home-made pe care le-am gustat. Am oferit si noi la schimb, rachie de caise, tot productie proprie. Asa am aflat ca strabunicul domnului Pop a fost cofetar in Romania, inainte de a se retrage, inapoi acasa, la Ohrid. Am vorbit mult si despre vinurile macedonene. De altfel, la plecare, am primit cadou o sticla de vin Popova Kula, Temjanika, soiul preferat al gazdei noastre. Ne-a fost extrem de greu sa ne despartim de Ohrid…

Photo by Nasko

In Macedonia, frumusetea locului alimenteaza frumusetea oamenilor. Nu ai cum sa nu zambesti, cand te trezesti de dimineata cu seninatatea de azur a lacului in fata ochilor, cu sufletul imbibat de frumusete. Macedonenii din Ohrid mi s-au parut niste oameni extraordinari. Si pot sa spun acelasi lucru si despre vecinii lor de peste lac, albanezii. La trecerea granitei in Albania, ofiterul vamal ne-a zambit si ne-a spus: “Ce face, romanescu ?” Dar despre Albania, cat si despre vinurile Macedoniei,  intr-o alta poveste…

11 Comments

Filed under jurnal de călătorie

De ce nu sunt la fel toate plajele din lume

Stiind pasiunea mea pentru mare, un coleg imi spunea sententios ca toate plajele din lume sunt la fel, si ca cine se duce la plaja in Bahamas, de exemplu, nu se duce acolo pentru plaja, ci o face fie din snobism, fie, in cel mai bun caz, ca sa-si salveze relatia. Ei bine, nu cred ca toate plajele din lume sunt la fel ! Pentru mine, ele sunt mai frumoase sau mai urate, mai salbatice sau mai turistice, mai frivole sau mai misterioase, cu o mare mereu albastra, ca la Egee, sau cu una vesnic nehotarata ca Marea Neagra. Apropo, stiati ca Marea Neagra e mai albastra la bulgari ?

Si totusi, pentru mine, cea mai frumoasa plaja din lume e la Sfantu-Gheorghe Delta. Are cel mai fin nisip cu dune pe care am calcat vreodata, dar mai ales, imi place pentru ca e vie. Lighioane si jivine bantuie in toate partile – pesti prin mare, broaste, pescarusi si cirezi de vaci pe mal, serpi si arici prin tufisuri – si te fac sa te simti parte din aceasta mare valmaseala a naturii.

De cativa ani buni ma duc la Festivalul de film Anonimul, pentru o portie de filme si mult, mult peste. M-am bucurat tare mult ca organizatorii au gasit solutii ca sa faca festivalul din acest an, chiar si fara fondurile CNC-ului. Si parca si filmele din competitie au fost ceva mai bune decat cele de anul trecut. Mi-a placut in mod deosebit filmul polonez “Zero”, care a si castigat trofeul Anonimul. Un film cu povesti despre viata, simple si concentrice care se intersecteaza ca verigile unui lant si se inchid in cercuri. Povestea parea fluida, filmata fara cut-uri. Camera insotea fiecare personaj care isi preda povestea, ca pe o stafeta, celorlalte personaje cu care viata lui se intersecta. Un film de debut, surprinzator de profund si lucrat cu minutiozitate.

Ce nu se schimba la Sfantu-Gheorghe de la un an la altul, si nu imi place, sunt aspectele administrative. Si in acest an, curatenia in campingul Delfinul a cam lasat de dorit, iar cozile de la o bucatarie in care oamenii se miscau haotic, au cam intrecut limita suportabilitatii. In continuare si in ciuda faptului ca am vazut destui oameni care voiau sa bea vin, singurele vinuri aflate la barul campingului erau de la Jidvei si Murfatlar, vreo cinci feluri cu totul, in timp ce de la magazinul satului se putea cumpara vin de Sarica Niculitel. E drept ca la restaurantul din complexul Green Village se mai puteau gasi si gamele premium de la Serve, Vinarte sau Recas, dar acolo nu mancau decat invitatii festivalului si cativa rataciti ca noi, care nu isi mai doreau sa stea la coada pentru mancare. De ce doar producatorii de bere se gandesc sa sponsorizeze festivalurile de film ? De ce distributia si oferta de vin la Sfantu-Gheorghe e asa de slaba in plin sezon ? Pestele nu merge cu bere !

7 Comments

Filed under jurnal de călătorie, jurnal de festival de film

Boier Golescu si casa mea de vis

Cu boier Dinicu Golescu m-am intalnit din intamplare. Auzisem de “Muzeul viticulturii si pomiculturii de la Golesti”, si desi “suna ca dracu”, un prieten mai curios decat mine, ne-a tarat pana acolo. Inital, in naivitatea mea, am crezut ca o sa fie o destinatie bahica, dar, din pacate, nici picior de vin la Golesti, in schimb am avut sansa nesperata, de a ma intalni cu casa mea de vis.

Cu totii visam la o casa, dupa chipul si asemanarea noastra, dar eu n-am stiut cum as vrea sa arate a mea, pana cand nu am vazut conacul Golestilor. In esenta e o casa simpla, chiar prea simpla, m-am gandit, dar cat e de gratioasa, de senina si de frumos proportionata ! Si are doua detalii care m-au fermecat definitiv: O scara imensa, in elipsa, din lemn, care urca catre singura incapere de la etaj a casei, o camera patrata care are cate un geam pe fiecare perete, si deci lumina naturala pe toata durata zilei. Mi-l si inchipuiam pe boier Dinicu stand la birou si scriind. In plus, conacul mai are si o camera turceasca, cu mobila orientala, superba, si un hamam, adica o baie turceasca, de 36 mp, patrata cu ziduri groase de circa 1m. M-a incantat ideea ca boierii Golesti au stiut sa ia ce a fost mai bun din cultura cu care vremurile i-au pus in contact.

Ca despre multi novatori din cultura romana, despre Constantin (Dinicu) Golescu nu se stiu prea multe lucruri. Pentru mine, el are aura unui personaj excentric, ca orice personalitate care depaseste cu mult limitele vremii sale. Inchipuiti-va un boier roman, cu straie turcesti, purtand barba si calpac, care se decide in 1824, la aproape 50 de ani, sa faca o calatorie prin Europa, pe care nu o cunostea. Gestul lui e unul exemplar. Golescu noteaza intr-un fel de jurnal, tot ceea ce vede in orasele Europei, raportand fara incetare faptele la situatia din Muntenia. Intors acasa, se hotaraste sa puna umarul la modernizarea tarii, isi trimite copiii la studii in strainatate si infiinteaza institutii dupa model european: scoli, spitale, asociatii literare. Observatiile sale publicate sub titlul “Insemnare a calatoriei mele, Constantin Radovici din Golesti, facuta in anii 1824, 1825 si 1826”, sunt la fel de proaspete, de sugestive si de actuale, chiar si dupa aproape 200 de ani. O sa dau un singur citat, atat pentru farmecul limbii cat si pentru impactul faptelor constatate. Dinciu Golescu, ajuns in Elvetia, in 1826, e uimit sa constate ca toti elvetienii stiu sa scrie si se duc la carciuma ca sa citeasca ziarul: “Atunci m-au coprins gandurile, vazand ca taranii Elvetiei, vrand sa stie ce curge in lume, se strang si citesc gazeturi”.

Daca vreti o privire mai vie si mai adanca asupra lucrurilor care ne inconjoara si ne definesc, cititi insemnarile boierului Golescu si dati o fuga, ca sa vizitati conacul Golestilor, aflat la 10 km de Pitesti. Daca mai puteti inca vedea conacul, asa cum este el astazi, trebuie sa considerati acest fapt un miracol. Din fericire, in 1943, conacul Golestilor, lasat in parasire, este restaurat si devine muzeu. Cred ca asta a fost sansa incredibila a posteritatii, de a putea vedea azi, pe viu, cam cum traia un boier roman. Devenit muzeu, conacul Golestilor a fost intrucatva ferit de distrugerea si furtul din patrimoniu, prin care au trecut toate domeniile boieresti dupa 1948. In aceeasi zi, am vizitat si conacul familiei Bratianu de la Florica, aflat si el nu departe de Pitesti, si mi-a venit sa plang de ce am vazut acolo. La intrare, pe unul din holuri, dai de o superba masuta persana, ciobita, uzata si aruncata intr-un colt, de unde contrasteaza dureros cu mobila grosiera din lemn lacuit, stil anii 70, aflata peste tot prin casa. Ce sa mai zic de o imensa biblioteca, fara nici macar o singura carte in ea si cu lambriuri de lemn zgariate in ultimul hal, din tavanul careia atarna un bec chior, fara abajur, ca intr-o celula de inchisoare.

In ciuda tuturor vremurilor, conacul Golestilor a supravietuit si chiar si fara vin prin imprejurimi, desi dealurile Pitestilor erau candva celebre pentru vinul lor, raman o mare admiratoare a acelui loc binecuvantat.

PS. Pozele sunt facute de alex, unul din fotografii pasionati de povestile Monei

9 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Vinuri helvete

Din tot ce am vazut in Elvetia, cel mai tare m-a surprins constatarea ca elvetienii nu sunt bautori de bere, ci din contra, prefera, in mod evident, vinul. Oricum, berea pe care am baut-o la Zurich, aduce mai mult a apa plata cu lamaie. Non-alcoolicii prefera Rivella, o bautura bizara pe baza de zer si caimac de lapte. Yac !

La o prima vedere, elvetienii par foarte familiarizati cu vinul, iar cei cu care am vorbit se pricepeau destul de bine in acest domeniu. Din cate am aflat, cam toata productia lor de vin este distribuita in consumul intern, vinul elvetian fiind greu de gasit pe pietele straine. In Zurich, se serveste vin la pahar, in orice bar si in variante multiple, de la 10 cl, 20 cl, 30 cl pana la 50 cl. Vinurile pe care le-am incercat, elvetiene sau straine, au fost toate cam la fel, rotunde si cu tanini moi, corect facute, fara nelinisti metafizice si personalitate extravaganta. Am remarcat cu deosebita placere, ca in cele doua retele de hipermarketuri din Zurich exista posibilitatea ca vinul de la raft sa fie degustat. E mare pacat ca vinul romanesc nu incearca sa intre pe piata elvetiana, e adevarat, foarte concurentiala, dar si cu o putere imensa de cumparare. Pretul mediu al unei sticle de vin in supermarket e 15 franci. Si nu pot sa nu marturisesc cat m-am enervat cand am vazut, de exemplu, Muscatul de Samos, cel care se gaseste si la noi, tronand alaturi de vinurile albe elvetiene !

Dintre vinurile albe incercate, am remarcat “Melomanul genevez” adica “Le Melomane, Assemblage de Cépages Blancs de Genève”, AOC 2008, de la Cave de Genève. Un vin botezat in onoarea lui Ernest Ansermet, unul din cei mai mari dirijori ai secolului. Se pare ca atunci cand vine vorba de imortalizarea pe o sticla de vin, elvetienii prefera muzicienii si nu fotbalistii. Vinul e un cupaj de Riesling-Sylvaner (numit in zona germana si Muller-Thurgau) si Pinot Blanc, n-am reusit sa aflu in ce proportie. Are o culoare galbena, foarte palida, cu reflexe aurii, cu arome florale si note de miere, iar la gust, floral si cu vagi note ierboase pe final. Un vin suav si placut, ideal pentru un festin cu niste fructe de mare. Eu l-am degustat ca aperitiv si am privit cu jind la ratele de pe raul Limmat:). Desigur ca n-am ratat ocazia de a incerca si un Pinot noir elvetian, dar despre el, intr-un episod viitor…

PS. Marilyn Manson era decor la Cabaret Voltaire:)

2 Comments

Filed under jurnal de călătorie