Category Archives: poveştile Monei

4

„Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?(…)”

Dacă privesc în urmă cu francheţe constat că la Vinuri Povestite a fost un an fructos la bautură și mai puţin fructos la scris. Dar aşa sunt anii în lumea vinului, mai ploioşi sau mai secetoşi, cu toamne însorite sau cu ierni grele, iar scrisul poate necesita uneori la fel de mult efort ca îngrijirea unui butaş de viţă.

la via sandu

Blogul- mi-a spus Vladimir odată – e un jurnal pe care îl împarţi cu cei afini. Mi-a plăcut mult definiţia asta, mi-a mers la inimă, pentru că pune în valoare comunitatea de gust, afinitatea în lipsa căreia orice schimb de comentarii se transformă într-un un dialog van. Mă surprinde să observ uneori, că blogul e perceput în viziunea corporatistă a muncii ca un fel de al doilea job, muncă în folosul comunităţii, un flux de informaţii revărsate în fiecare zi în slujba regulii de aur: audienţa, traficul.

Ei bine, eu cred că scrisul pe blog e doar un mod public de a-ţi manifesta vitalitatea. Desigur se poate trăi şi din asta, dar ca şi vinul, scrisul pe blog nu ar trebui să fie nimic altceva decat un pretext pentru distracţie, pentru bucurie.

Mi-au trebuit 4 ani ca să mă conving că dacă vrei să înveţi despre vin trebuie să-ţi faci curaj să-l creezi tu însuţi, să-l trăieşti în toate fazele lui într-un lung proces de descoperire care nu se termină niciodată. Restul e doar poveste…

Am împlinit 4 ani şi vă mulţumesc pentru că sunteţi cititori fideli.

7 Comments

Filed under poveştile Monei

Un studiu de caz

Cuvântul Priorat l-am auzit pentru prima dată acum câțiva ani, în povestea unui prieten care locuiește la Barcelona și mai vine din când în când în vizită pe la rude. Omul mi se plângea că nu găsește vin de Priorat în România, și nu știu de ce în mintea mea, am presupus că vorbește despre vinurile en primeur. La prima întâlnire cu Prioratul m-am făcut rău de rușine.

Dintre toate zonele viticole ale lumii, cu greu găsești un nume mai frumos, mai simplu, mai sugestiv (în direcția excelenței): Priorat. Iar dacă numele aparține istoriei, vinul este în puterea oamenilor. Privită din perspectivă românească, povestea Prioratului mi se pare o minunată lecție de pricepere și răbdare, un studiu de caz al unui proiect vinicol executat cu măiestrie.

priorat

Cvasi-necunoscut în lume acum 25 de ani, Priorat-ul produce azi unele dintre cele mai scumpe vinuri ale Spaniei. Dacă mă gândesc la cât de bune sunt vinurile din Rioja, asta mi se pare cel puțin ciudat. Cum a fost posibil ?

În 1979, un francez din Côtes du Rhône, René Barbier ajunge în Priorat. Găsește aici un peisaj spectaculos și câteva sute de hectare de vie veche, un sol cu o structură geologică specială (un anume tip de ardezie, numit de catalani „llicorella” –ce însorit sună cuvântul ăsta !) pe care cresc soiuri de strugure pe care le cunoaște de acasă: garnacha (grenache), carineña (carignan). Își face propriul vin Clos Mogador – grenache din vii vechi de peste 80 de ani – și probabil că dacă povestea s-ar fi oprit aici, René Barbier ar fi fost doar unul dintre miile de viticultori anonimi ai lumii.

clos mogador

Prioratul a devenit faimos atât de repede, pentru ca în 1980, Barbier a reușit să convingă încă patru viticultori să investească în zonă, să planteze vie și să producă vin pe care sa-l vândă sub un concept unitar: etichete simple, delicate, cu design asemănător, toate purtând pe ele cuvântul Clos: Clos Mogador, Clos Martinet, Clos de l’Obac, Clos Erasmus și Clos Dofi. Până la un punct, similaritățile cu Valea Ronului și brandul Châteauneuf-du-Pape sunt evidente, inclusiv rezonanța de tradiție medievală a cuvantului Clos. (Alvaro Palacios, proprietarul Clos Dofi va produce chiar un vin numit L’Ermita care va ajunge fulgerător unul dintre cele mai cunoscute vinuri spaniole). Desigur că la acest succes ar mai trebui poate să adaugăm și puterea mediatică instituționalizată a unei regiuni veșnic aparte și mereu în căutarea diferențierii identitare, așa cum a fost și va fi mereu Catalonia.

Documentându-mă despre Priorat, am descoperit un articol al lui Jancis Robinson, din 2004, cu un titlul care vrea să pună degetul pe rană „Priorat – worth the money ?” în care vorbește în termeni destul de rezervați atunci cand vine vorba despre potențialul de îmbâtrânire al acestor vinuri. În orice caz,  dacă o sticlă de vin Clos Mogador nu își face banii, povestea cu siguranță îi merită, mai ales pentru cei interesaţi cum se construieşte un proiect turistic sau vinicol.

PS. Am avut ocazia să gust vinurile Clos Mogador 2000 și Cims de Porrera 1999 la degustarea Cellartales din această lună dedicată vinurilor spaniole, despre care voi mai povesti.

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Best… money can buy

Zilele trecute la o degustare de vin un comesean m-a întrebat la ce serveşte cursul de oenologie şi dacă acest tip de curs l-ar putea ajuta în alegerea celui mai bun vin şi al celui mai bun raport calitate–preţ. În ceea ce mă priveşte, consider că „cel mai bun raport calitate-preţ” ţine foarte mult de suma pe care eşti dispus să o cheltuieşti pentru satisfacerea unui anume gust.

Lumea vinului nu este una democratică iar vinul nu este şi nici nu va fi vreodată un produs popular, care se adresează oricui, oricând şi oricum. Înţelegerea vinului presupune efort individual, iar un curs de oenologie este doar punctul de plecare al investiţiei în domeniul vinului. În plus, cu cât bei mai multe vinuri, cât mai diferite, vei ajunge la un moment dat să înţelegi că acest faimos raport calitate/preţ se circumscrie sferei subiective a propriului tău gust, format prin lungul şir de vinuri mai bune sau mai proaste pe care le-ai băut. Degustarea unui vin mi se pare mai degrabă un exerciţiu care ţine de viaţa ta spirituală, de cultura în care ai crescut şi de felul în care ai învaţat să miroşi lumea din jurul tău, de miresmele îndrăgite sau detetstate ale copilariei tale, iar vinul este într-un fel un produs unicat, actualizat de fiecare dată prin prisma celui care îl degustă. Din acest motiv, evaluarea şi notarea vinurilor este o activitate atât de controversată.

Un bun raport calitate/preţ e o noţiune la fel de subiectivă, pe cât de diferite sunt gusturile oamenilor, pentru că presupune să primeşti de banii pe care îi ai în buget un vin care să corespundă aşteptărilor tale gustative. Iar ca acest raport să nu rămâna o abstracţiune ar trebui să-i căutăm şi să-i cultivăm pe cei care ne împărtăşesc gusturile. Niciun curs de oenologie nu poate înlocui discuţiile fecunde din jurul unui vin pe care îl împarţi cu prietenii, dar un astfel de curs te-ar putea ajuta în înţelegerea diferitelor stiluri de vinificaţie, în decodarea „argoului” în care se descrie vinul, în raportarea coerentă la ceea ce se consideră a fi un standard: clasa vinurilor bune.

Dar du asta, pe mai departe, fiecare pleacă pe drumul lui către Matterhorn, Mont Blanc, Everest sau – de ce nu ?- Mont Ventoux.

4 Comments

Filed under poveştile Monei

Ce te face blogger ?

Nimic nu te califică pentru vocația de blogger (în afară, poate, de respectul pentru limba în care scrii). Blogul e cel care te face blogger, iar cititorul e singura instanță care te validează sau te amendează. În lumea internetului, nicio diplomă de degustător sau de profesor universitar nu te poate valida ca blogger așa cum o pot face cei 100 de cititori afini care te citesc de doi, de trei sau de zece ani. Uneori și pe mine mă enervează acest lucru, dar, ne place sau nu, așa se joacă acest joc.

În ultimul timp, la degustări și evenimente din lumea vinului, mi se pune din ce în ce mai des, sub diverse forme, aceeași întrebare identitară: „Cine suntem noi bloggeri, ce facem noi, cine ne citește pe noi și cât de certificați suntem pentru a scrie despre vin”.

În primul rând, ar trebui să spunem de la bun început că acest „noi” nu există. În lumea blogului nu există decât „eu”, și asta nu din cauză că blogul ar fi un mediu narcisist, cât dintr-o pricină cât se poate de mioritică. România, o țară de altfel cu multe minorități, refuză să înțeleagă valoarea comunității și puterea pe care ți-o poate da o asociație profesională. Îmi aduc aminte de discuția cu o prietenă venită din Belgia pe marginea ratei de absorbție a fondurilor europene. Îmi povestea întâlnirea siderantă cu un proprietar de fermă din Gorj pe care l-a întrebat de ce nu se asociază cu încă trei vecini ca să poată aplica la un dosar pentru fonduri europene. Răspunsul a venit prompt: „pentru că nu există în sat un vecin în care să am încredere.”

De curând, am participat la o degustare, aș putea spune reprezentativă, care a reunit un producător de vinuri, doi comericanți de vinuri on-line, doi proprietari de magazin, doi bloggeri de vin și doi somelieri. Discuțiile au decurs ca într-un talkshow televizat: „voi, somelierii, întretineți beția de cuvinte”, „voi, bloggerii, câte sticle de vin credeți că ați vândut cu articolele voastre?”, „femeile nu sunt capabile să vânda vin”, „magazinele de vinuri on-line sunt vai de capul lor”, etc. Pe scurt, toată lumea era supărată pe toata lumea, dar la modul general. Spunerea lucrurilor pe nume, se știe, nu e de regulă o treabă prea politicoasă.

Ceea ce nu pot înțelege în ruptul capului este de ce această mână de oameni activând într-o piața minusculă, fiecare cu nișa ei, fără să se calce unii pe alții pe picioare, refuză să vadă beneficiile pe care creșterea pieței le poate aduce tuturor, în loc să se împiedice de capra vecinului. Și nu înțeleg nici de ce nu cooperează spre creșterea și educarea acestei piețe. Toată lumea pare preocupată „de ce vrea consumatorul”, de „gustul consumatorului”, și totuși, aspectul cel mai comun al degustărilor de vin este tăcerea profundă care se instalează în auditoriu atunci când producătorul cere păreri despre vinul din pahar. Momentul îmi amintește de lecțiile de limbă franceză din copilărie, când tuturor le era frică să deschidă gura de teamă să nu greșească acordul. E greu să povestești despre vin în substantive și adjective care să se închege în mai mult de două propoziții. E mult mai ușor să lauzi la modul abstract, să vorbești în general despre bloggeri, somelieri, producători și jurnaliști.

În plus, când vine vorba despre misiunea blogurilor, mi se pare că industria vinului a căzut pradă unei confuzii. Eu -și o să-mi permit să zic, noi, bloggerii – noi nu vindem sticle. Noi vehiculăm informație, sau așa cum foarte inspirat spunea Radu Rizea, noi vindem cultură. În ceea ce mă privește, îmi place să cred că scopul acestui blog a fost de la început acela de a vă corupe să beți, să mâncați și să vă veseliți, dar și să întelegeți vinul, să vă însușiți limbajul lui și să puteți povesti despre el. Am reușit oare ? Vom reuși împreună ?

14 Comments

Filed under poveştile Monei

Sec sau dulce ?

Fac parte dintr-o generaţie care a debutat previzibil în lumea vinului. Ca toţi prietenii mei, am început prin a bea ceea ce se găsea pe piaţă, adică vin dulce sub toate formele lui: alb sau roşu. Îmi aduc aminte şi acum, cu nostalgie, de câteva etichete clasice care făceau deliciul serilor de vară în Vama Veche.

gewurztraminer

gewurtztraminer

În 1990, călătoria către Vamă avea farmecul unei aventuri. Trenul te lăsa pe la şase dimineaţa în Mangalia, unde trebuia să aştepţi rata de Vama Veche, un autobuz hodorogit, cu taxatoare, care nu circula la ore fixe. Pe vremea aia, Vama era un sat de frontieră păzit, în care nu era mai nimic, aşa că dacă ratai autobuzul rămânea varianta autostopului sau, în cel mai rău caz, mersul pe jos cu cortul în spate. În multele ore petrecute în aşteptarea ratei, am descoperit alimentara din Mangalia, nectarul bulgăresc şi vinurile dulci.

Beţia cu vin dulce şi ieftin e cruntă, aşa că, mult timp, n-am mai băut decât vin sec, ceea ce, de asemenea, e o schimbare de gust la fel de previzibilă, care îmi caracterizează generaţia.

În ultimii ani, am reînceput să beau vin sub toate formele lui şi am urmărit cu interes evoluţia gusturilor şi baletul părerilor mai ales în ceea ce priveşte soiurile aromate de tip muscat ottonel şi tămâioasă românească. Opinia dominantă în piaţa românească este că aceste soiuri sunt menite să fie vinificate doar în dulce, graţie cantităţii mari de zahăr pe care o pot acumula. M-am întrebat adesea cât din această opinie are la bază presiunea unui segment de piaţă tradiţional, fidel vinului dulce şi cât este o concluzie rezultată dintr-o îndelungată experienţă de vinificare a acestor soiuri.

Dar, înainte de a întreba producătorii, ne-am gândit să vedem ce spun băutorii de vin de la winespot.ro ( aici articolul integral).

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Colecţii şi colecţionari

Zilele trecute, un prieten în trecere prin România mă întreba dacă există şi la noi colecţionari de vinuri, winecluburi selecte şi degustări private. Desigur, există colecţionari de vinuri în România, winecluburi şi degustări restrânse, dar când şi cum începe o colecţie de vinuri ? Care sunt semnele cruciale ale acestui statut ? Începe oare prin achiziţionarea unui frigider de vin, prin gestul mult mai costisitor al amenajării unei pivniţe (despre costurile aferente unui frigider de vin aici) sau poate prin alte fapte mai extravagante ? Unul dintre colecţionarii de vin pe care îi cunosc a platit pentru 6 sticle de vin mult dorite o sumă dublă pentru transport. E colecţionarul de vin un excentric ?

dopuri

Îmi place să cred că profilul colecţionarului de vin e unul special, pentru că investiţia în vinuri necesită nu doar pasiune şi cunoaştere aprofundată, ci şi o anume nebunie. Dacă investiţia în artă, de exemplu, presupune o valoare sigură, durabilă în timp, investiţia în vinuri seamănă mai degrabă cu un joc de-a ghicitul. Desigur, vinul se alege după reputaţia producătorului, pe baza experienţei vinurilor băute, dar vinul de colecţie rămâne un material perisabil, fără  garanţie, supus hazardului şi de care nu te poţi bucura pe loc. Valoarea, dar şi calitatea vinului creşte în timp, iar gestul determinant care defineşte un colecţionar e aşteptarea.

Cred că înţelegerea vinului, asemeni însuşirii unei limbi străine, începe în momentul în care începi să găndeşti vinul cu propriul tău cap, fără niciun fel de temeri şi prejudecăţi. Pentru fiecare dintre noi, vinul ar trebui să fie o experienţă menită să te ajute să ai încredere în propriile tale instincte, iar cea mai mare plăcere de care poate avea parte un colecţionar, după ce a crescut şi aşteptat vinul, este confirmarea intuiţiei sale.

15 Comments

Filed under poveştile Monei

Sărbători fericite !

Sărbători fericite cu bunătate şi bunătaţi !

Sarbatori fericite

Să ne revedem cu bine anul viitor.

brad

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Trei ani. Încă un blog ?

Vinuri povestite împlineşte trei ani.

Un moment prielnic de a aniversa blogul printr-un blog: Winespot.ro

De fapt, o comunitate a pasionaţilor de vin, deschisă pentru prieteni vechi , dar mai ales pentru feţe proaspete, pentru tacla şi pentru râs.

Vă aşteptăm în vizită !

4 Comments

Filed under poveştile Monei

A toutes les gloires de la France

Deşi Robert Parker este cel care a sporit faima (şi preţul) Bordeaux-urilor începând cu anii 80, o perioadă nu tocmai fericită pentru podgorenii din Franţa, vinurile de Bordeaux îşi datorează celebritatea mai ales unor personalităţi istorice de primă mână. Este cunoscut faptul că vinurile care aveau trecere la Curtea Regilor Franţei până în secolul al XVII–lea sunt cele de Bourgogne şi de Champagne, (regiuni aflate în inima regalităţii franceze) în timp ce vinul produs în Bordeaux era catalogat, (şi datorită situaţiei geo-politice) ca fiind „englez”.[1] În paranteză fie spus, am putea, de altfel considera, că el a rămas „englez” până în ziua de azi.

Cele două personalităţi care s-au folosit de celebritatea lor pentru a impune vinurile de Bordeaux la Paris – locul de unde până nu demult orice tendinţă devenea mondială – sunt Richelieu şi Maurice de Talleyrand-Périgord, în felul lor, doi trend-setteri avant la lettre. Libertinul duce de Richelieu era pasionat atât de intrigile puterii cât şi de gastronomie, şi se spune că el a fost primul care a povestit în anturajul regilor Franţei despre calităţile vinurilor de Bordeaux.

La rândul său, Prinţul Maurice de Talleyrand-Périgord – cel care a rămas până azi un exemplu celebru de traseist politic – a urmat sfatul bucătarului său Antonin Carême – supranumit regele bucătarilor – şi şi-a cumpărat, în 1801, o proprietate în Bordeaux: faimosul Château Haut Brion. Obişnuia să spună, cu multă clarviziune:  « ma diplomatie se fait à travers mes casseroles et ma cuisine ! »

În 1855, împăratul Napoleon al III-lea a cerut în mod expres o clasificare a vinurilor din Bordeaux, clasificare care n-a fost revăzută de atunci încoace decât o singură dată şi care este o garanţie a calităţii acestor vinuri.

Din punctul meu de vedere, fascinaţia vinului de Bordeaux se hrăneşte din inaccesibilitate şi preţ prohibitiv, dar şi din faptul că nici o altă categorie de vinuri nu solicită în asemenea măsură pasiune şi efort individual. Căci abia după ce înveţi ca pe tabelul elementelor lui Mendeleev, la ora de chimie, clasificarea vinurilor din Bordeaux, începe dificilul şi costisitorul experiment al degustării acestor vinuri. Cu cât eşti mai bine documentat, cu atât mai mult cresc şansele de a nu arunca cu banii pe fereastră. Şi în cele din urmă, cel mai dificil lucru e să ai răbdarea necesară pentru a învăţa să deschizi vinul la timpul plenitudinii sale. Dacă ai noroc, s-ar putea să constaţi că e greu să mai găseşti prin alte părţi vinuri atât de clasice, de austere şi de elegante. Iar fascinaţia pentru vinul de Bordeaux poate îmbrăca şi forma extremă a unui cult devoratoriu, căci în spatele unei magnifice sticle, pândeşte întotdeauna o alta pe care încă nu ai băut-o.



[1]Pierre Casamayor, L’école des alliances, les mets et les vins,-Hachette,  2000, pag 10.

2 Comments

Filed under poveştile Monei

Cum se gestionează pivniţa cu vinuri

Cu ocazia săptămânii internaţionale a cărţii, am recitit “Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, o carte scrisă pe la 1928, şi am reţinut acest pasaj – pe cât de amuzant, pe atât de actual – despre cum se construia şi gestiona o pivniţă cu vinuri în secolul trecut. Căci, pentru a bea vinuri de calitate, cel mai important aspect il constituie şi în ziua de azi condiţiile în care vinurile vor fi depozitate.

“(…) a purces logofătul a zidi în via de la Bucium, unde se aşezase, pivniţă temeinică, întocmind şi arhivă în regulă, cu multe scripte şi hrisoave pentru sticle, butoaie şi balerci. Pivniţa era rece şi adîncă cum nu s-a pomenit pe meleagurile noastre, că îngheţai mergând şi te şi rătăceai, toată în piatră, cu nenumărate hrube şi cotituri, tot cu uşi de fier şi chei groase, că nu le-ar fi putut purta la brâu decât zmeii din poveşti sau ciclopii antichităţii. Şi, cu drept cuvânt se lăuda logofătul că nici sfinţii cerului creştin, nici zeii Olimpului nu s-au eglendisit cu băuturi ca ale lui. Pentru butelcile cele mai de preţ, făcuse anume în zid bolţi mici, cât butelca, pentru fiecare butelcă, bolta ei. Pe-acelea, le avea trecute pe numere într-un catastif cât Sfânta Scriptură de la Trei Ierarhi, legat în piele de Cordova, poleit pe margini şi cu o minunată încuietoare de aur cioplit, pe care strălucea o granată întunecoasă, ca o picătură de vin burgund.

Pe copertă sta scris (…) :

 CARTEA DE AUR

cuprinzând

cele mai de samă butelci

pe care,

în mai bine de douăzeci de ani e trudă,

adunatu-le-am,

Eu,

Toader Zippa

vel-logofăt ;

Parte păstrate den bătrâni,

multe

de la străini cumpărate.

Acele

de obârşie franţeză, spaniolă, italiană şi

nemţească, alesu-le-am,

sub statornica priveghere şi folositoare povaţă a

meşterului între meşteri

Anthelme Brillat Savarin,

Ce mi-a fost

înţelept îndrumător,

credincios prietin

şi vesel tovarăş

iar

cele de obârşie ungurescă, grecească,

valahă şi moldovenească

numai după voia întâmplării şi priceperea mè.

Pe foaia următoare, o mână dibace însemnase în împodobită scriere cu floricele şi arţibilduri felurite, după dictarea logofătului:

“Pentru de veci hodina sufletului meu, cu limbă de moarte, rogu-mă de iubitul meu fiu Costache, legiuit moştenitor al nepreţuitei mele pivniţi, să nu calce poruncile cele mai de pe urmă, aici mai jos înşirate şi cuprinse în puncte cinci:

1). Băuturile, cu mâna mea trecute în « Cartea de aur », în stare de beţie să nu se bea.

2) Să nu poruncească să-i aducă butelci acolo însemnate, decât fiind în mare ispită şi numai în tovărăşia acelor boieri care se vor fi dovedit că preţuiesc vinul şi celelalte băuturi de soi, cinstindu-le şi preamărindu-le mai mult ca nevestele şi chiar ibovnicile lor.

3) În faţa muierilor, cu « Cartea de aur » să nu se fălească ; căci muierea, după cum e firea ei iscoditoare şi lacomă, îndată pofteşte să guste din toate, şi când îi căuta, mai mult strică decât pricepe la vin, multe muieri bând mai cu plăcere tisanele de rând decât “les grands crus”.

Dar de se va nimeri vreuna (eu îi doresc să aibă parte de cât mai multe), care în faţa celorlalte vinuri va arăta cuviinţă şi cumpătare (lucru rar !) şi care pe deasupra îi va fi şi mai dragă, dezlegare îi dau ca, împreună cu ea, şi numai cu ea, să se desfete cu aceste vinuri. Îl sfătuiesc însă, ca în această ferice împrejurare, să se slujească mai ales de vinuri de Champagne şi cu precădere de cel de Aï, fiind acesta îndeobşte mai pe placul muierilor şi mult prielnic amoroaselor dezmierdări.

4) Pentru mâncările, brânzeurile, dulciurile şi poamele ce se potrivesc fiecăruia din aceste vinuri, să-şi amintească, rogu-l, de bătrâneştele-mi poveţe, pe care la fiecare masă datu-i-le-am prin viu grai şi pe care, de altfel, le va găsi la nevoie şi în însemnările mele, sub titlul, Călăuza desăvârşitului gastronom.

(…)

5) De câte ori va deschide « Cartea de aur », să mă pomenească în faţa musafirilor cu vorbe glumeţe, faptă pentru care mai dinainte, cu părintească dragoste, îl binecuvânt. Şi va fi ca şi cum şi eu aş bea.

Am zis !”

Urma iscălitura şi pecetea logofătului.

Pe foile următoare erau trecute şi numerotate sticlele. Fiecărui număr din dreptul sticlei îi răspundea un număr pe hărtie ceruită, lipit pe borta cheii corespunzătoare, aşa că dacă o sticlă nu era ştearsă în catastif şi s-ar fi găsit hârtia bortelită (lucru ce nu s-a întâmplat niciodată), n-ar fi rămas îndoială că sticla a fost furată.

De altfel, logofătul avea obiceiul să scrie cu mâna lui, în dreptul fiecărei sticle şterse, cu cine şi când a fost băută, dacă a fost păstrată bine, precum şi ce grad de asemuire se putea statornici între ea si altele, de acelaşi fel, mai înainte destupate. Subt fiecare sticlă din catastif era de asemeni însemnată cu roş data cumpărării, vârsta vinului, anul şi locul în care a fost tras în sticle şi, dacă era cazul, o anecdotă cu privire la aceste împrejurări.”

Mă întreb dacă pivniţa descrisă aici de Păstorel nu este cumva cea a castelului Rosetti Rozovanu de la Stânca, unul din monumentele dispărute în timpul celui de-al doilea război mondial. Castelul a fost jefuit în iunie 1941, la intrarea României în război, şi apoi, bombardat şi distrus definitiv în 1944. Se spune că mult timp după asta, pâna în anii 90, printre ruine s-au găsit butoaie intacte cu vin vechi de Cotnari.

Am citat din Al.O.Teodoreanu, “Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, Ed. Junimea, 1989, pag 59-62

2 Comments

Filed under poveştile Monei