Am crezut întotdeauna că vinul nu are naționalitate și că unicul criteriu după care poate fi evaluat este acela al echilibrului componentelor sale. Faptul că vinul a fost produs în România, în Franța sau în China, nu oferă garanții suplimentare de calitate, deși cel mai adesea, într-un elan simplificator, suntem tentați să susținem contrariul. Poate că cel mai ilustru exemplu este celebrul vin de Bordeaux.
Nu cred că există regiune faimoasă în lume care să producă – alături de vinurile sale excelente -mai mult vin prost decât regiunea Bordeaux. Probabil că orice român, iubitor de vin, a apucat să deguste cu dezamăgire, la începuturile importurilor de vin la noi, vinuri de Bordeaux cu laudativa mențiune “Grand vin de Bordeaux” pe etichetă. Deși sună bine, această mențiune este în fapt treapta cea mai de jos a clasificării, la nivelul căreia veți întâlni mai mult vinuri scumpe și de calitate îndoielnică, decât mari vinuri din Bordeaux.
Pe de altă parte însă, tot Bordeaux-ul este regiunea care a înțeles cel mai devreme, nevoia criteriilor stabile de clasificare a vinurilor sale și este interesant de observat faptul că la baza clasificării, realizată în 1855, au stat criterii pur comerciale. Împăratul Napoleon al III-lea a cerut în mod expres o clasificare a vinurilor din Bordeaux, iar cei care au realizat-o au fost agenții de bursă din Bordeaux, luând în considerare potențialul terroir-ului, dar mai ales cererea pe piață a fiecarui vin în parte. De altfel, se povestește că producătorii au fost invitați să se înscrie în această clasificare pe baza documentelor contabile care arătau cât se poate de transparent prețul și cantitatea de vin pe care o vindeau în fiecare an. Deși contestată, clasificarea vinurilor din Bordeaux a supraviețuit cu modificări nesemnificative până azi și stabilitatea în timp a acestei clasificări a făcut ca vinul de Bordeaux din categoriile – cru classé și cru burgeois – să ajungă să fie privit ca o investiție financiară.
Și totuși, îmi place să cred că dincolo de denumire, apelațiune, clasificări și etichete există un singur detaliu important care singularizează vinul. Este vorba despre omul care îl face. Capacitatea lui de a-și iubi vinul, de a-l respecta și de a-l povesti transcende orice clasificare.
Iar în lumea vinului sunt câteva legende și câteva astfel de vinuri care se vând fără să facă mare tam-tam asupra locului lor în această clasificare. Printre ele, se afla și unul dintre vinurile mele favorite: Château Sociando -Mallet.
În 1969, Jean Gautreau cumpără proprietatea Sociando-Mallet și reușește în câțiva ani să producă un vin foarte apreciat, care nu poartă pe etichetă nici una din mențiunile clasificării din Bordeaux. De altfel, în mod cât se poate de hâtru, Jean Gautreau își promovează vinul făcând cu ochiul clasificării: “Ni classé, ni burgeois, vin tout simplement.”
Și deși am fi tentați să-l considerăm un slogan de marketing, el reprezintă, după mine, mărturia ambiției de a face vin în cel mai pur stil, cât mai aproape de ceea ce tradiția franceză a validat de-a lungul sutelor de ani. El vrea să scoată în evidență vinul, calitățile sale, și nu cota sau valoare lui pe piață. Iar vinul lui Gautreau este unul conservator, echilibrat, suculent și cu incredibila aromă de mină de creion caracteristică zonei Haut-Médoc. Și nu este nici excesiv de scump.
Pe lângă asta, ceea ce apreciez la vinurile lui Jean Gautreau e și faptul că atât vinul cel mai bine cotat – Château Sociando -Mallet – cât și vinul numărul doi – La Demoiselle de Sociando- Mallet -sunt vinuri foarte bine făcute. Acest lucru nu e întotdeauna o regulă nici măcar la nivelul proprietăților care poartă mențiunea cru classé.
Uneori mă gândesc că înainte de a verifica apelațiunea și punctajul unui vin, ar fi poate mai util să cercetați cine este cel care îl face și ce spune el despre vin. Informându-ne despre oenolog/proprietar s-ar putea să găsim mult mai repede vinuri pe gustul nostru, decât pe baza unui sistem de puncte care exclude din start afinitățile și subiectivitatea gustului.
