Category Archives: gastronomie și taifas culinar

elBulli, gastronomie sau artă ?

La o jumătate de an de la închiderea faimosului restaurant elBulli, pe 30 iulie 2011, un scriitor francez, Jean-Paul Jouary, ne spune povestea acestei aventuri într-o carte dedicată lui Ferran Adrià, le chef de la elBulli.

Jean-Paul Jouary îşi construieşte cartea în jurul întrebării dacă gastronomia se poate transforma în artă. În pur stil cartezian, Jouary încearcă să ne demonstreze asta, pornind de la enunţarea a cinci criterii pe care o creaţie trebuie sa le îndeplinească pentru a accede la statul de opera de artă. Nu am să merg pe firul acestei demonstraţii cu care vă veţi putea delecta citind cartea. Pentru mine, mult mai interesantă e povestea experienţei personale a scriitorului, care a mâncat ani la rând la elBulli. Din mărturia lui se desprind câteva informatii esenţiale pentru cel care vrea să înteleagă ce a însemnat pentru gastronomie personalitatea lui Ferran Adrià.

texturi de tomate 1996, fotografii de Francesc Guillamet

elBulli e un mit planetar construit pe câteva idei inovative, pe care nici un alt restaurant cu pretenţii de gastronomie fină, stele Michelin şi sute de recenzii în presă nu le-a pus în practică:

– acces restrictiv care hrăneşte ego-ul comesenilor şi induce sentimentul de a face parte dintr-o comunitate de connaisseuri (începând din 2001, Ferran Adrià serveşte mese doar seara, din aprilie în septembrie, într-un restaurant cu o capacitate de 50 de persoane, adică poate primi aproximativ 8000 de meseni pe an, în condiţiile în care, în 2011, are o listă de aşteptare de um milion şi jumătate de doritori). În plus, pentru a putea avea libertate totală de a experimenta în bucătărie şi a nu lucra sub presiunea gustului public, Ferran Adrià a încercat să îşi găsească finanţarea din alte surse – cărti, emisiuni, colocvii – şi nu din mărirea capacităţii restaurantului.

– gastronomie şi nu catering (suprimarea meniului şi a oricărei posibilităţi ca meseanul să poată alege conform gustului propriu). Jouary povesteşte că se ducea la elBulli, nu ca la un restaurant, ci ca la un concert.

– originalitatea dialogului propus comeseanului (Ferran Adrià nu repeta felurile de mâncare, nici chiar cele care aveau succes la public şi supunea ingredientele unui travaliu ludic, unui joc de aparenţe şi esenţe menit să declanşeze dorinţa de cultivare a gustului).

Am să povestesc aici câteva astfel de jocuri care pun în valoare plăcerea de a descoperi, de a cunoaşte şi de a experimenta asa cum le-a trăit Jean-Paul Jouary:

fotografii de Francesc Guillamet

“O oră mai târziu, apare o farfurie ciudată reprezentând un ceas, cu cele douăsprezece diviziuni ale sale. Ospătarul ne explică cum trebuie să procedăm şi ne înmânează o listă pe care sunt scrise douăsprezece condimente: mentă proaspată, piper de Sechuan, scortişoară, piper roz, nucşoară, anason, vanilie, ghimbir,  şofran, ienupăr, cardamon şi curry. Cele douăsprezece ore sunt marcate cu aceste condimente pe fundalul din jeleu de măr Granny Smith. Cu o linguriţă trebuie să luăm de douăsprezece ori, din centru către fiecare condiment, să-l gustăm şi apoi să-l identificăm. E, fără îndoială un joc, dar Ferran Adrià  ne spune că e necesar pentru a experimenta interacţiunea diferitelor condimente cu jeleul şi a testa diferenţa dintre ele şi asteptările pe care le aveam (…).” (pag 37- 38)

“Ospătarul ne anunţă cu mândrie ca vom servi roşii. Dar ce diversitate de texturi! Serbet de tomate, granité de tomate,  înghetată de tomate, jeleu de tomate şi o spumă aeriană…” (pag 37)

scoici de stanca cu jeleu de fenicul 1996, fotografii de Francesc Guillamet

“Ni se spune că vom servi tagliatelle carbonara, dar când le gustăm ne dăm seama că pastele sunt de fapt din gelatină de vită cu ulei de trufe, parmezan şi slănină. Ni se spune că vom servi spaghete şi apare o pastă cu o lungime de 2 metri care este de fapt din parmezan.” (pag 82 ).

Cred că ludicul e elemenul cheie în funcţie de care performanţa lui Ferran Adrià în bucătărie poate fi judecată şi e factorul determinant al notorietăţii pe care acesta a câştigat-o. Până la urmă, ceea ce face unic experimentul elBulli este transformarea căutărilor gastronomice ale vânătorilor de restaurante cu 3 stele Michelin, într-o experienţă culinară care poate duce până la un şoc gustativ asupra capacităţii de a percepe ceea ce ai în farfurie. De fapt, Ferran Adrià e mai mult decât un inovator, e un corupător, adică un exemplu inspirator de vocaţii gastronomice viitoare…

Salmonetes Gaudi 1987, fotografii de Francesc Guillamet

“Arta culinară e un limbaj  cu care poţi transmite armonie, creativitate, fericire, frumuseţe, poezie, complexitate, magie, umor, provocare şi cultură.” (Ferran Adrià)

“Ferran Adrià s-a eliberat de regulile bucătăriei clasice, de comoara de neatins a culturii culinare. El este pentru gastronomie, ceea ce Gaudi a fost pentru arhitectură.”(Michel Guérard)

6 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

De la cuisine et de l’amour

Traiesc la Bucuresti, un oras unde, mancarea buna tinde sa se refugieze in cartile de literatura, si din fericire, si in casele catorva prieteni atinsi de har. Iar atunci cand bogatia toamnei incepe sa coloreze frunzele, recunosc ca nimic nu e mai atragator decat gandul de a ma regasi intr-o casa unde se gateste bine si langa o biblioteca bine garnisita.

Nu sunt o mare admiratoare a Isabelei Allende si n-am prea reusit sa-mi lipesc de suflet cartile ei, dar acest compendiu de retete de bucate povestite, intitulat “Afrodita”, m-a luat prin surprindere. In incercarea de a face o lista exhaustiva de ingrediente afrodisiace, Allende scrie o o carte plina de farmec si nostalgia copilariei, in care, alaturi de cele 133 de pagini de retete comentate ale mamei sale, Panchita Llona, avem parte de povesti exotice auzite de la prieteni, scene de seductie in bucatarie, pline de umor involuntar, si povesti ale calatoriilor culinare ale autoarei in diverse colturi de lume.

Am sa redau, in engleza, cateva pasaje mustind de umor si franchete:

“Nouvelle Cuisine – I don’t trust these modern restaurants where the waiter – an athlete with pirate rings in his ears and tattoos on his hands – introduces himself by his given name and treats me as if I wanted to sell him a Bible. It’s a sure thing that here I will be served nouvelle cuisine. If I don’t have the option of escaping, I’m faced with an exhaustive menu on which each dish is described in the pedantic language of an aspiring literary critic. Usually, I choose the least expensive thing on the menu, with the hope that it will also be the simplest, but invariably I am served the creation of a psychotic. My humble fish comes disguised as a hat, and when I lift away the carrot fringe, celery feathers, petals of flowers and onion veil, there’s very little trout beneath. It seems a shame to wreck such of work of art, and when finally I decide to sink my fork into it, the whole things falls apart and a radish in the shape of a bee lands in my lap (…) Nouvelle cuisine can be interesting, but when it comes to food – and men as well – I prefer more robust flavors and a simpler appearance, like a honest fish that is not ashamed of its nakedness.”

“The spirit of the wine – In my distant youth, I believed that white wines were served during the day and red wines at night. Later someone tried to rescue me from ignorance by offering me his version: white wines are for women and red for men, a heresy capable of felling an oenologist with a fatal stroke. We are talking about an ancient and elaborate art to which countless volumes have been devoted through the centuries; it would be a blasphemy to try to sum them up in a couple of sentences. It has taken me several decades to learn some basic principles. In expensive restaurants, I smell the cork, chew the first sip with an expression of profound concentration, and then return the bottle, complaining of a certain acidity. That always impresses the waiter and earns me a little respect. The truth is that I have a bed head for alcohol and with the second glass I start taking of my clothes and skipping down the street. The theoretical part of this chapter wasn’t at all difficult; I sought the counsel of experts and consulted a half of dozen books, but the practical part cost me more than one cold. My neighbors think I belong to a euphoric nudist sect.”

Citind-o pe Isabel Allende incepi sa intelegi ca la baza celebritatii pe care vremurile moderne au adus-o maestrilor bucatari, ar putea sta convingerea, impartasita de multe femei, ca nimic nu e mai erotic decat un barbat atunci cand gateste. Iar Isabel Allende povesteste cum fiecare barbat din viata ei i-a ramas in memorie asociat anumitor retete culinare.

Pana la urma savoarea “Afroditei” vine din faptul ca nu stii cum si in care moment, cartea de bucate devine pretext al istorisirii.

PS. Multe multumiri pentru aceasta carte Doamnei Carmen Floroi

Leave a Comment

Filed under gastronomie și taifas culinar

In vacanta…

@ monica / veriibotez.ro

Prima zi – ciorba de salau cu legume, plachie de crap, gogosi cu gem de mere

@ monica / veriibotez.ro

A doua zi-  ciorba de lufar, sarmalute in foi de vita cu morunas, gogosi cu smantana

@ monica / veriibotez.ro

A treia zi- ciorba cu perisoare de crap si galuste, saramura de scrumbie, crema de zahar ars

@ monica / veriibotez.ro

@ monica / veriibotez.ro

A patra zi- ciorba de salau cu legume, scrumbie la gratar, minciunele

@ monica / veriibotez.ro

@ monica / veriibotez.ro

A cincea zi- ciorba de peste, chiftelute marinate de crap cu piure si salata de rosii, gogosi

@ monica / veriibotez.ro

A sasea zi – ciorba cu perisoare de crap si galuste, crap la cuptor (“crap protap”) cu orez, coltunasi cu mere

@ monica / veriibotez.ro

A saptea zi – ciorba de salau cu legume, cambula prajita, rulada cu ciocolata

@ monica / veriibotez.ro

PS. Daca ajungeti in aceasta vara la Sfantu Gheorghe, intrebati de tanti Sofia de pe strada a II-a.

17 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Carciuma e cheia fiecarui oras

Cand ies in oras, imi plac zilele in care timpul, scufundat in zatul indesat al cafelei de dimineata, pare ca nu se grabeste. Daca ma atrage ceva in meseria de freelancer, e tocmai lentoarea timpului petrecut in cafenele, un timp care nu pare pierdut, ci din contra, inmiresmat cu senzatii si imbogatit cu idei. Cand calatoresc, ma asez adeseori la terasa unui bar dintr-un oras oarecare, ca sa ma uit la forfota starzii si a oamenilor, ca sa inteleg – cum si daca – exista o diferenta. Din acest motiv, m-am simtit extraordinar intr-un oras, oarecum corect si auster cum e Zürich-ul, dar cu baruri mereu pline si cu o forfota vesela de cetateni volubili si lipsiti de griji, am indragit Anvers-ul cu cafenelele lui pline de copii si de caini si am iubit Berlinul, orasul mic dejunurilor fabuloase, mustind de idei proaspete, de diversitate si culoare. Am evaluat intotdeauna orasele dupa agitatia sau lentoarea oamenilor si am privit locurile rasucind mai mereu in minte fraza lui Walter Benjamin “carciuma e cheia fiecarui oras”.

Din cand in cand, mi se intampla sa gasesc si la Bucuresti carciumi care iti induc dorinta de a ignora curgerea timpului si de a concentra senzatiile, locuri confortabile ale evaziunii.

Daca numele de “1000 de chipuri” vine de la cele o mie de feluri in care iti poate vorbi vinul, atunci chiar exista o legatura intre nume si continut. Winebar-ul “1000 de chipuri” are o lista foarte generoasa de vinuri si o selectie impresionanta, pana la urma, cel mai important detaliu care defineste un local destinat vinului. E de apreciat si faptul ca e situat intr-o zona mai putin aglomerata a orasului, o casa veche de pe strada 11 iunie, si din acest motiv reuseste sa fie un spatiu intim, al contemplarii si al cozeriei. Dupa mai multe vizite, impreuna cu o buna prietena, ne-am hotarat sa-l poreclim 1001 chipuri, de dragul asimetriei, dar si din placerea narcisista de a ne strecura ca eu narator in acest titlu, in amintirea celor 1001 povesti despre care se crede ca au fost, candva, spuse…

3 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Flori de primavara

La inceput de martie m-am lasat impresionata de mirosul subtil, proaspat, primavaratec, al unor flori de dovlecel. Nu cred ca am mai mancat vreodata ceva atat de rafinat. Crocante si suave, florile de dovlecel ti se topesc in gura lasand in urma o explozie de arome.

Reteta e foarte simpla, iar rezultatul e spectaculos.

Florile de dovlecel se umplu cu o compozitie al carei ingredient de baza e branza. Puteti adauga, dupa gust, ceapa, usturoi, chimen, calamar, anchois sau masline. Preferatele mele au fost cele cu branza si chimen.

Florile de dovlecel astfel umplute se dau prin ou si faina si se prajesc in tigaie.

Se servesc cu un vin alb (de preferinta, un riesling german sec), sau un rose usor care sa fie in concordanta cu suavitatea acestui fel de mancare.

2 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

La tienda con jamón

Orice oras are spatii magice, locuri care iti induc in mod spontan o stare de bine, strazi care te proiecteaza in spatiile virtuale ale amintirii sau ale imaginatiei. Imi place sa caut astfel de locuri si sa le marchez cu incantare pe harta plimbarilor mele duminicale. De curand, am mai descoperit un colt plin de farmec in Bucuresti. La intersectia strazilor Tunari cu Eminescu a aparut un magazin cu produse spaniole: chorizo, jamon serrano, ulei de masline, paella si alte delicatese din bucataria iberica, etalate intr-o mica pravalie care reuseste sa molipseasca cu pitorescul ei o strada terna din Bucuresti.

Cand le-am deschis usa, ca intr-o nuvela marqueziana, m-am simtit dintr-o data scaldata in lumina stradutelor barceloneze. Ceea ce m-a impresionat cel mai tare, in peregrinarile mele prin Barcelona anilor nouazeci, e contrastul dintre aroganta si maretia cladirilor acestui oras imperial si relaxarea si bucuria locuitorilor lui. M-au incantat restaurantele minuscule si pravaliile prafuite si pline de farmec, tixite de oameni dornici sa schimbe o vorba cu tine. Proprietarii de la “La Tienda” sunt chiar acesti barcelonezi tipici. Daca te lasi prins in jocul conversatiei, degustarea produselor poate deveni curand doar un pretext de a calatori prin spatii culinare iberice sau balcanice, in ritmul magic al taifasului. Puteti comanda paella pentru acasa, puteti schimba retete cu chorizo sau pur si simplu, puteti povesti alandala despre Spania si Romania sau despre FC Barcelona si Real Madrid.

In plus, daca apreciati taifasul si vorbiti spaniola, veti avea sansa de a va impartasi din misterul unei familii barceloneze care a decis sa se mute la Bucuresti si care a reusit sa aduca cu ea nu doar pasiunea pentru bucataria iberica, ci si farmecul acelor locuri.

6 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Szenzacios orgazmus

Ultima vizita la Cluj mi-a prilejuit senzatii si aduceri aminte din vremurile de demult. Cand nu mai speram, am gasit un loc care mi-a reamintit foarte tare de mult indragitul bistrou din spatiul francofon cu savoarea si placerile lui, locul prin excelenta al socializarii cu cel care te serveste. Mi-am amintit cu nostalgie de ceea ce numeam candva “comunitatea bistroului”. O lume pestrita, tot atatea povesti ambulante pe care imaginatia ta e libera sa le duca mai departe si peste care troneaza suveran omul din spatele tejghelei. El stie cum ii cheama pe toti oamenii astia si ce prefera sa bea si sa manance fiecare, si navigheaza imperturbabil si triumfator printre bucuriile si necazurile zilnice ale sutelor de povesti nesfarsite. Dupa vizite repetate, la anumite ore, in bistroul lui, vei constata ca masa ta favorita, cea cu vedere, de la fereastra, te asteapta libera sau ca barmanul o sa ajunga sa stie ca vrei un pastis sau o cafea, inainte chiar de a deschide tu gura.

@ Alina Floroi

Localul clujean, proaspat deschis in aceasta vara, se numeste Kaja Tanya si am putut sa simt de cum am intrat pe usa mirosul ospitalitatii. Mancarea e delicioasa. Culmea, e la fel de buna si cand pare gatita din carti de bucate vechi, mostenite de pe la bunici si cand pare ca a fost lasata in voia inspiratiei de moment a bucatarului. Un mare plus la capitolul mancaruri vegetariene, toate de un mare rafinament. Gandul imi zboara si acum la cea mai buna supa crema de ciuperci pe care am gustat-o vreodata sau la ardeii umpluti cu cous cous. Mmm…

@ Alina Floroi

Foarte tare mi-a placut si povestea lingurilor si furculitelor inramate, cu care sunt decorati peretii. Cand am intrebat de unde a pornit ideea acestui design mi s-a raspuns ca “’baiatul si fata trebuie sa stea fata in fata la masa si sa manance in armonie.”

Si m-am gandit ca tocmai ce-mi lipseste, aici, la Bucuresti, unde flanez din bar in bar, si n-am unul preferat, e sentimentul apartenentei la o comunitate, un loc in care sa ma socializez cu un bucatar inspirat si un barman imperturbabil.

4 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Sambata delicioasa

Cu totii avem amintiri preferate din copilarie, imagini care, uneori, declansate din te miri ce, te poarta cu decenii in urma. Amintirile mele preferatele sunt sesiunile de cooking cu bunica mea. Aveam probabil, in jur de cinci ani, si vinerea, faceam cu bunica biscuiti. Eram innebunita dupa asta, si imi aduc aminte foarte bine ca, in fiecare vineri, la ora patru, o asteptam sa se intoarca de la birou, catarata pe poarta, cu o tenacitate de caine. E una din imaginile cele mai luminoase pe care le pastrez din copilarie. Imi mai aduc aminte ca aveam niste forme de biscuiti foarte smechere, nemtesti. Preferata mea era “pinguinul”, o forma nedefinita cu un gat foarte lung si subtire, care se cocea foarte repede si se rupea, din care cauza, rezultau foarte putini biscuiti intregi. Cei care rezistau, numiti “marfa de contrabanda”, faceau obiectul unor schimburi avantajoase intre mine si fratele meu, si erau punctul de atractie al saptamanii. Am ramas din copilarie cu o fascinatie pentru prajituri si poate asa se si explica de ce am o mare admiratie pentru bucatari.

Hungarian/Szekely Cooking Performance, sesiunea de sambata de la Omnivore’s Dilemma, a fost o reintoarcere miraculoasa in acel spatiu atemporal. Impreuna cu Aaron, Alina si Lorand am avut senzatia ca refac ritualuri din copilarie. Pregatirile au fost serioase, iar rezultatele delicioase.

Aaron Balazs si Lorand Bartha au gatit: Gulyas, mancare delicoasa de primavara, cartofi la cuptor, coltunasi cu prune.

A fost o sambata care m-a improspatat. E nemaipomenit sa depasesti din cand in cand, contururile lucrurilor pe care stii sa le faci, si sa te avanti spre alte teritorii…

PS. Poze de Aaron Balazs, Alina Floroi, Lorand Bartha, Mona Arsulescu

17 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Barbati la cratita

Cu rare exceptii, toti prietenii mei gatesc, si gatesc chiar foarte bine. In orice caz, mult mai bine decat mine si decat multe din prietenele mele. Duminica, la Omnivore’s Dilemma, a gatit Stefan Pop. De formatie inginer, de profesie strategic planner, de vocatie mare bucatar. In ce ma priveste, inca nu am mancat roastbeef mai bun ca ala pe care-l face el. Stateam la masa cu niste prietene si intrebarea a venit firesc. “De unde atatia barbati care gatesc ?” E drept ca marii bucatari ai lumii sunt barbati, dar ce-i determina pe toti prietenii mei PR-isti, art directori, copywriteri sau ingineri sa puna mana pe cratita si sa faca din asta o pasiune?

M-am intrebat mereu cum se explica acest interes crescand al barbatilor pentru bucatarie, care in ultimii ani, atinge dimensiunile unui fenomen international de mari dimensiuni. Carti cu si despre Jamie Oliver, filme cu vinuri si bucatari, bloggeri celebri si retete faimoase. Rafinamentul a ajuns pana acolo incat am descoperit recent, o serie de carti politiste franceze in care detectivul e un mare impatimit al retetelor culinare. Nicolas Le Floch, copil din flori, marchiz si comisar al anchetelor extraordinare din vremea lui Ludovic al XV-lea are o gasca de prieteni cu care se intalneste in jurul vinurilor burgunde d’Irancy si a unor preparate culinare deosebite, a caror reteta povestita este un show in sine. Mi s-a parut deosebit de simpatic cum comisarul, printre crime si urmariri pe strazile Parisului, se opreste cu adjunctul sau la cate un han si inainte de a manca, asculta povestea bucatelor de pe masa, istorisite din gura bucataresei. Romanele sunt scrise de Jean-François Parot, istoric specializat in secolul al XVIII-lea francez. Amatorilor de Dumas si Maurice Druon, pot sa le spun ca Parot are un talent extraordinar de a reface atmosfera acelor timpuri si ca seria lui de romane politiste mi s-a parut deosebit de pitoreasca. Din pacate, nu e tradus inca in romana.

Barbatii care gatesc sunt foarte chic, dar cred ca la baza acestui fenomen la moda, sta dorinta inconstienta, dar mult mai profunda, de a fabrica ceva cu mainile tale, de a avea ceva bun si frumos, facut de tine. Cred ca nimic nu iti poate oferi o satisfactie mai mare decat senzatia de mandrie pe care o ai in fata unui produs al mainilor tale, indiferent ca e vorba de un scaun, de o pereche de cercei, de un t-shirt pictat sau de un fel de mancare…

Seria prietenilor bucatari la Omnivore’s Dilemma continua. Sambata, 17 aprilie, Aaron Balazs & Lorand Bartha, prezinta Hungarian/Szekely Cooking Performance. Atentie insa, daca nu sunteti gurmanzi, aveti toate sansele sa deveniti !

8 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Muskatova, mavrudul si marketingul

Despre valentele calatoriei mi-a vorbit pentru prima data profesorul meu de limba romana. Calatoria, ne-a spus el, nu este asa cum ar putea parea, o activitate pur hedonista, de divertisment, ci scopul ei e de a te descoperi pe tine prin exercitiul raportarii la celalalt. Calatoria e o initiere, iar surprizele sunt pe masura prejudecatilor cu care pleci la drum.

Din acest punct de vedere, Bulgaria nu inceteaza sa ma uimeasca. E o fosta tara comunista, cu aproape 8 milioane de locuitori si in mod evident, mult mai saraca decat celelalte tari europene. Din perspectiva de marketing, e o piata fara putere de cumparare si neinteresanta pentru marile branduri internationale. Din punct de vedere istoric si cultural, a stat sub turci mult mai mult decat Romania, si din acest motiv pornesti de acasa cu prejudecata ca vei strabate o tara naspa, un no man’s land.

Mult inainte sa realizez ca bulgarii sunt niste oameni mai putini aroganti, agresivi si dornici sa-si etaleze buna starea, am fost uimita sa constat ca ei pastreaza in uzul curent, de carciuma, multe dintre produsele traditionale ale ariei geografice, care in Romania au disparut. Rachia (tescovina sau grappa), mastica, boza (braga), ayran-ul, menta, ca sa  ne limitam doar la categoria bauturilor. Sigur, veti zice, dar ayran se gaseste si in Bucuresti, la turcul din colt, tzatza Leana a lui nenea Iancu mai face si acum mastica in casa si unchiu’ Zoltan transforma in tescovina boasca si strugurii care au fermentat inainte sa apuce sa-i faca vin. Da, e adevarat. Doar ca la bulgari, toate aceste produse se fabrica si se consuma la scara larga. De la cel mai select restaurant la cea mai mizera terasa, se serveste rachie, iar la supermarket esti pus in fata unei alegeri imposibile, de la vreo 20 de feluri de rachie in sus. Eu am incercat pana acum vreo sase variante de rachie si toate s-au dovedit la fel de bune. Cea mai savuroasa e rachia facuta din muscat, numita foarte poetic muskatova, care pastreaza aroma invaluitoare a strugurelui. Imi aduc aminte cu mare placere cum intr-o seara de vara, pe litoralul bulgaresc am facut cunostinta cu minunata muskatova si cum carciumarul, ne-a privit cu mai multa consideratie cand i-am pronuntat numele. In plus, bulgarii mai au in comert si variante extrem de delicioase de rachie de caise si de gutuie…

Si spre marea mea surpriza, am descoperit ca fabrica si produse cosmetice pe baza de strugure: Mavrud, ca doar e brandul bulgaresc de tara. Se pare ca strugurele a fost folosit in scop cosmetic inca din secolul al XVII-lea si povestea spune ca, la curtea lui Ludovic al XIV-lea, nobilii se tratau cu vinul vechi si pe fata, pentru a da tenului stralucire. Cosmetica moderna foloseste coaja si samburii de strugure care contin polifenoli si antioxidanti. In Romania, puteti gasi game cosmetice pe baza de strugure italienesti (Uvage, Bottega verde) sau frantuzesti (Caudalie). In spatele brandului Caudalie se afla mostenitorii podgoriei Chateau Smith Haut Lafitte, Bordeaux. In 1999, ei au inaugurat aici primul centru de vinoterapie. Azi, vinoterapia este la mare cinste printre tratamentele de intretinere, iar in Franta, aprope in fiecare regiune viticola exista cel putin un spa sau un centru de terapie cu struguri.

Oare de ce  Bulgaria a pastrat in uzul curent, intern, niste produse atat de subtile cum sunt rachia si  cosmeticele naturale din strugure, in ciuda faptului ca este o piata mica si saraca ? Poate ca raspunsul se gaseste in marele respect pe care il au pentru masa, pentru bucate si pentru servire. Sau poate sunt prea saraci ca sa renunte la lucruri atat de rafinate ?

PS. Oze, pisica, face parte din familia amicului Doron…

8 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar