Cel mai costisitor şi totodată cel mai pasionant este domeniul vinurilor vechi. Deschiderea lor e un joc între exaltare şi dezamăgire, între dorinţa de a diseca şi plăcerea de a nu cunoaşte conţinutul. Dacă în calitate de pasionat de vin poţi degusta o mare parte dintre vinurile care se produc sau se importă anual în România, sticlele de colecţie, deschise între prieteni, sunt întotdeauna un festin plin de surprize.
Am început anul cu un vin deosebit, un Barolo de 25 de ani vechime: 1988, Barolo Zonchera, Ceretto (Azienda Monsordo Bernardina).
Nu sunt o mare cunoscătoare a vinurilor din Italia, o ţară cu o paletă impresionantă de soiuri de strugure pentru studiul cărora îţi mai trebuie o viaţă. Dintre toate aceste soiuri şi tipuri cel mai tare mă atrage Barolo. Mi se pare că acest vin, făcut dintr-un singur soi de strugure – nebbiolo – surprinde prin zvelteţe şi prin arome telurice care nu par mediate de mâna omului. Nu vei întâlni “o bombă de arome” în acest vin, dar austeritatea lui e dublată de o plăcere gustativă intensă.
După 25 de ani, vinul ne-a uimit prin ţinută şi simplitate aromatică (fructe roşii, piele, tabac), tanini mătăsoşi şi o aciditate vie care ne-a făcut să ne întrebăm cum era acest vin când a fost îmbuteliat. Probabil că era de nebăut. Mi-ar fi plăcut să-l fi putut degusta şi atunci, în speranţa de a înţelege cum un astfel de vin poate ajunge după 25 de ani să fie un regal al prospeţimei şi al suculenţei.
Mă întreb uneori dacă nu cumva există o instanţă care veghează asupra vinurilor deosebite, o instanţă menită să contracareze trufia noastră de a crede că ştim totul despre lucrarea naturii. Nu sunt în măsură să fac prea multe speculaţii pe această temă, dar acest Barolo mi-a apărut la început de an, ca unul dintre primele mijloace care impun exerciţiul smereniei în faţa misterului.
