În ultimii trei ani, am urmărit evoluția secțiunii Film Food la TIFF pentru că acest subiect mi se pare reprezentativ pentru interesul clujenilor pentru gastronomie și explică întrucâtva explozia serviciilor HORECA în Cluj-Napoca. Și în acest an, secțiunea Film Food a prezentat patru filme, unele însoțite și de demonstrații culinare sponsorizate de branduri mari ca Nespresso sau LIDL. Am reușit să văd doar două, Tales from the Kitchen, regia Rasmus Dinesen și Schumann’s Bar Talk, regia Marieke Schroeder, pentru că în acest an la TIFF interesul pentru filme a depășit capacitățile sălilor de cinema.
Tales from the Kitchen, tradus Totul despre stelele Michelin, e un film documentar care vorbește despre ghidului Michelin și modul în care criteriile sale de evaluare gastronomică s-au extins în lumea întreagă. Ghidul Michelin a fost inițiativa fraților Michelin, al căror principal business, producția de anvelope, avea nevoie de marketing. La originea ghidului stă nu atât dorința de a mânca bine, cât nevoia de a încuraja oamenii să călătorească cu mașina pentru a uza cât mai multe cauciucuri. Prima ediție a ghidului, cea din 1900, cuprindea doar informații despre hotelurile, restaurantele și stațiile de service din Franța. De asemenea, poate că originea lui explică astfel de ce majoritatea restaurantelor cu două și trei stele se găsesc în afara marilor orașe. Treptat, ghidul a început să acopere și alte țări din Europa și din lume. Din acest motiv, până în ziua de azi, criticii ghidului Michelin susțin că apariția lui într-o nouă țară este condiționată de prezența și investițiile în aceea piață a concernului de anvelope Michelin.
Criticile aduse ghidului pot fi desigur întemeiate și ele sunt justificate mai ales de importanța- tradusă în imense investiții financiare – pe care cucerirea unei stele Michelin o are. Mi-ar fi plăcut dacă realizatorii documentarului ar fi insistat un pic în detailerea acestui subiect. Pe de altă parte însă, din punctul meu de vedere, ghidul Michelin își datorează celebritatea faptului de a fi reușit să reunească sub forma unor criterii de evaluare stabile cele două imperative pe care consumatorul își dorește să le plătească – plăcere și calitate. Marele lui merit e acela de a pune accent pe calitate într-un context în care lumea întreagă vinde doar promisiunea plăcerii. Sau mai bine spus, ghidul recunoaște calitatea drept condiție sine qua non. Mai departe, oricine poate veni cu viziunea ludică proprie în încercarea de a aduce un aer proaspăt în gastronomie.
Din acest motiv, cred că nu toate țările sunt pregătite să apară în ghidul Michlein, indiferent de investițiile locale ale concernului. Bucătăria cu stele are nevoie de o piață matură care să aprecieze calitatea și să fie capabilă să amendeze lipsa ei. Din această perspectivă, am avut curiozitatea să încerc câteva din restaurantele considerate de top în București – Kane, Maize și La Cave de Bucarest. Am fost dezamăgită. Aș fi dispusă să suport designul dubios și clienții în ținută de fitness, pantaloni scurți și șlapi la ora cinei, dacă mâncarea ar fi gustoasă. Din păcate, nu este cazul.
Știu cât este de greu la noi, să faci rost de ingrediente de calitate și de sezon și poate aș fi spus că bucătăria bună nu prea are șanse în România, dacă nu ar exista restaurantul meu favorit – Baracca. Îl știu de vreo șase ani și mănânc aici de fiecare dată când trec prin Cluj. În acest an, mi s-a părut că au făcut un salt la nivelul cromatic și vizual al preparatelor, care îi apropie de pretenția unei stele. Faptul că un restaurant de această calitate există în Cluj, îmi dă speranță că se poate și în România și mă face să cred că mai sunt și alte restaurante bune în orașe în care eu nu ajung prea des.
