Vinurile Gramma bine îmbrăcate

Despre vinurile de la Casa Olteanu Gramma n-am mai scris de o bună bucată de timp, din anul lansării lor pe piaţă, în 2011. Dacă recoltele din 2011 şi 2012 – doi ani cu climă foarte caldă – nu au atins echilibrul vinurilor din 2010, 2013 se arată un an mai bun. Am fost deosebit de curioasă să gust noua recoltă cu atât mai mult cu cât vinurile din gama premium au etichete noi.

aligote

Desenele lui Horaţiu Mălăele de pe noile etichete Gramma au stărnit ceva discuţii în piaţă, aşa cum era şi normal. În ceea ce mă priveşte, cu toate că sunt de părere că prea desele schimbări de înfăţişare nu fac bine notorietăţii brandului, desenele mi-au plăcut. În special cel de pe aligoté-ul 2013, un autoportret al maestrului Mălăele. Nu ştiu dacă locul acestui desen era neapărat pe o sticlă de vin, mai ales că el are acea capacitate de a rămâne în atenţia ta prin jocul dintre transparenţă şi opacitate care este, după mine, unul din atributele operei de artă.

Gama de vinuri din recolta 2013 păstrează reţeta cunoscută: două vinuri dintr-un singur doi – Fetească regală şi aligoté şi un asamblaj Cuvée Vişan (fetească albă, fetească regală şi aligoté). Cel mai mult mi-a plăcut aligoté-ul, un vin cu un bun echilibru atât aromatic cât şi gustativ. La nivelul expresivităţii el se află la mijloc între mult prea aromatul Cuvée Vişan cu note abundente în registrul fructelor tropicale şi mai reţinuta fetească regală.

gramma

Ceea ce am remarcat privind etichetele, după ce am degustat fiecare vin, este că acestea sugerează destul de bine carcateristicile vinurilor din sticlă: Feteasca regală- zveltă, galeşă, ţanţoşă; Cuvée Vişan – expansiv, colorat, demonstrativ; Aligoté-ul,-suculent, armonios, ludic. O alegere care sper să fie validată prin continuitate.

Leave a Comment

Filed under ştiri cu şi despre vin

În vie

De sărbători, câteva versuri mai puțin cunoscute ale poetului preferat al adolescenței mele, Vasile Voiculescu

“Când soarele coboară, din ceruri stând să iasă,

Tu urci cu ele în față, spre via neculeasă,

Așa că multă vreme îl mai zărești pe coamă

Rostogolit acolo, o fabuloasă poamă

Căzută fără veste pe dealul viei tale,

Și-n asfințitul umed ce stăruie pe cale

Un plop aproape negru în seara asta gravă

Își nalță foișorul de frunze-n vânt și slavă

În vârfu-i peste via sinistră stând de pază,

A poposit o clipă cea de pe urmă rază,

Lingând ușor cu limba de aur sumbra turlă…

Alăturea pândarul, bănuitor, în surlă

Încarcă-n sârg sâneața, gătindu-se de noapte.

Un miros lung de putred, de teasc, de foi răscoapte

s-amestecă cu greaua muțenie din vie.

Trei linuri mari așteaptă-n cramă, trei sicrie,

Și-n spaima ne-înțeleasă sclipesc lângă perete

Cosoare-ncovoiate cu aripi de erete,

În timp ce-n largul hrubei ce gurile-și deschide

Un șir de buți și-antale cer alte Danaide…

Și noaptea care vine trudită de departe

Aduce ca o veste năpraznică de moarte,

Tomnaticilor struguri spunându-le înțelesul,

Că mâine-n zori începe, cu chiote, culesul…

vie veche de sauvignon blanc

Tu ai să stai la umbră, pe iarba otăvită,

Sub nucul cu ceardacuri de frunză-n gălbenită,

Privind cum, smuls din coardă, prunc dolofan ciorchinul

Abia acum începe viața, -ntâi cu chinul

Numai călcat de soartă dă vinul și puterea

S-ar mucezi stafidă, de n-ar veni durerea.

Dar, grijuliu dând roate și-nconjurând fâneața

Îi fulgeră din spate pândarului sâneața

Și-ai să te vezi deodată în tunetul sâneții

Sărind să furi ciorchinii din viile vieții

În clipa când, la pândă, ochindu-te străjerii

Ți-au ciururit prin suflet alicele durerii.”

Leave a Comment

Filed under poeții vinului

Vinul pe termen lung

Primul lucru pe care îl intuieşti atunci când devii băutor pasionat de vin e acela că vinul înseamnă timp. Niciun alt produs nu pare guvernat într-o asemenea măsură de această instanţă. Vinul reprezintă timpul din vie, timpul din butoi, timpul din sticlă şi timpul din pahar, timpul ce nu poate fi grăbit şi timpul ce nu poate fi dat înapoi, tot atâtea aspecte diferite care conlucrează în definirea calităţii vinului. Din acest motiv, consider că în lumea vinului cea mai grea încercare e aceea de a pune pe masă calitate pe termen lung. Şi tocmai pentru că în contextul economic al României actuale, gândirea pe termen lung pare fără şansă de reuşită ar trebui să preţuim mai mult excepţiile.

stirbey

La început de aprilie, am avut ocazia să particip la o degustare de excepţie, organizată de Ileana şi Iakob Kripp, cu vinuri în ediţie limitată din podgoria Stirbey. La 10 ani de la prima recoltă din podgoria ce le-a fost retrocedată, am celebrat apariţia pe piaţă a câtorva vinuri mature, care încep să fie gata de băut: Spumant 2007, Novac 2007, Merlot 2006, Merlot Reserva 2009.

Spumantul din Fetească regală 2007 (cu 4-5 grame/l de zahăr rezidual) e, după părerea mea, o adevărată şampanie millésime, cu un buchet minunat, floral şi textură catifelată. Un vin ca o mângăiere pentru toţi acei care mai cred în strugurele numit fetească.

novac2007-contraeticheta

Novac 2007 . Faptul că  a fost maturat în butoi de stejar folosit, timp de doar un an,  îi conferă vinului expresivitatea nealterată a acestui strugure temperamental şi schimbător. Ca şi pinot noir-ul, novacul se defineşte prin suculenţă, eleganţă şi prospeţime. Şi este vinul cel mai drag mie.

Merlot 2006. Despre acest vin ar trebui spus că anul trecut, la orizontala 2006 organizată de 1 mai, mi s-a părut – din întreaga gamă prezentată – cel mai echilibrat si mai bun de băut vin, alături de Novac 2006. Faptul că la ora actuală se mai pot găsi de vânzare 1000 de sticle e o reverenţă făcută tuturor iubitorilor de vin bun.

merlot 2009-contraeticheta

Merlot Reserva 2009 – cunoscut la cramă sub numele de Merlot Păşune, iar printre cei care au vut ocazia să-l guste drept Merlot Pasiune – e, după expresia unui prieten drag, „o reducţie de merlot ca la restaurantele cotate cu trei stele Michelin, unde se fierb şapte litri de vin pentru a obţine 750 ml”. Menit să fie băut peste vreo 10- 15 de ani, acest merlot reprezintă pentru mine o victorie asupra timpului, în acea bătălie a maturării în bine, pe care toţi ar trebui să o dăm, dar pe care adesea o lăsăm pe umerii vinului. Căci, să faci cinste timpului care ţi s-a dat e un exerciţiu pe termen lung.

PS. O descriere mult mai amănunţită a acestor vinuri veţi găsi pe blogul lui Dan Micuda.

2 Comments

Filed under drinking in good company, vinuri româneşti

Instituţia barului şi cultul muncii

„Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo când ne era sete, bineînţeles, şi când ne era foame, şi când eram morţi de oboseală. Mergeam acolo când eram fericiţi, să sărbătorim, şi când eram trişti, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunţi şi înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu ştiam ce ne trebuie, în speranţa că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebuia să fim găsiţi.”[1]

carte

Reprezentant al tinerei generaţii de scriitori americani, J.R. Moehringer are un stil simplu şi direct, iar cartea lui „Dulcele bar” mi-a plăcut mai ales pentru faptul că reuşeşte să surprindă în tuşe foarte fine mecanismul societăţii americane, plasată între cei doi poli sociali: barul şi cultul muncii.

Citind-o, mi-am adus aminte de poveştile buncilor mei despre cârciuma interbelică, unde se consumau aperitive, vin sau tărie şi se dezbăteau cu vecinii şi cunoscuţii afaceri sentimentale sau politice. Din poveştile lor – dar şi din literatură – am rămas cu convingerea că mersul la cârciumă era un ritual în România. Acest ritual, cărciuma ca agora, a dispărut brusc în perioada comunistă când mâncarea a devenit din ce în ce mai greu de procurat, iar adunările publice erau privite ca un atentat la siguranţa statului.

Au trecut aproape 25 de ani, dar cârciumile de cartier nu au reapărut, iar spaţiile prietenoase în care să te simţi de-al casei sunt foarte puţine. Adesea mă întreb cu tristeţe dacă, faptul că modelul de locantă interbelică a dispărut şi nu a mai putut fi resuscitat nu arată că noi, românii, ne-am schimbat fundamental sufleteşte. Oare absenteismul, neimplicarea civică, nepăsarea comunitară nu au la bază lipsa unui spaţiu al interacţiunii cu vecinii ?

[1] Dulcele bar, J.R. Moehringer, editura Narator, pag 13

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Tradiţia care ne defineşte

Cu puţin timp înainte să primesc invitaţia la degustarea organizată de Crama Familia Hetei din Beltiug, un prieten îmi povestea despre bunica lui ucrainiancă din Crimeea, care printr-un şir de întâmplări, de nelămurit pentru el, a ajuns în localitatea Viile din Satu Mare. O localitate care pe vremuri era identificată prin cultura viţei de vie, aşa cum o demonstrează şi numele german al locului- Weinberg. Tot el mi-a povestit cum, în timpul regimului comunist, viile au fost scoase şi înlocuite cu pomi fructiferi, iar localitatea Viile este cunoscută astăzi mai mult pentru producţia de mere.

După povestea asta, am fost cu atât mai curioasă să degust mai multe vinuri dintr-o zonă viticolă mai puţin cunoscută în România, dar aflată în plină reconstrucție.

fam-hetei

Crama Familia Hetei din Beltiug e o afacere la început de drum, cu vii integral replantate după 2005, pe o suprafaţă de 15 hectare. Vinurile sunt simple şi curat lucrate, iar preţurile lor sunt cât se poate de oneste. Caracteristic vinurilor din această zonă, ne-a spus László Weiszenbacher, oenolog şi co-propirietar, este aciditatea foarte ridicată. Toate vinurile pe care le-am băut aveau între 6 și 8 grame de aciditate la litru, iar dacă cineva îşi doreşte să înţeleagă ce înseamnă cu adevărat aciditatea îi recomand să deguste câteva vinuri. În ceea ce mă priveşte, apreciez întotdeauna această caracteristică a vinului, mai ales atunci când e bine echilibrată. Dintre vinurile degustate mi-au plăcut Feteasca Neagră 2011 – pentru expresivitate şi tipicitate şi Tămâioasa românească 2013, (6 gr. de aciditate/l şi 2,4 gr. de zaharuri/l) pe care eu însă, aş fi apreciat-o şi mai mult cu un plus de zahăr rezidual, în stilul rieslingului din Mosel.

Faptul că Dealurile Crişanei abundă în toponime de origine viticolă, este după mine, cea mai concludentă dovadă a tradiţiei zonei. Din păcate, în materie de dovezi tot ce avem sunt toponimele, pentru că nu se ştie nimic despre soiurile care s-au plantat acolo de la filoxeră încoace. László Weiszenbacher ne povestea că singura informaţie pe care o deţine în acest sens e un document în maghiară potrivit căruia după filoxeră, la Beliug, s-ar fi plantat Rielsing italian, merlot şi ….malbec! Apoi în perioada regimului comunist, aceste vii au fost înlocuite cu soiuri hibride sau cu pomi fructiferi. Începând cu 1999, dealurile din Beltiug au fost replantate cu syrah, fetească neagră, cabernet franc, furmint, merlot etc. Iar tot ceea ce  putem spera este că proiectul început de László Weiszenbacher va fi continuat de generaţiile viitoare.Vinul este expresia desăvărşirii în timp şi dintre toate industriile, viticultura are cel mai mult nevoie de continuitate. Din păcate, România viticolă de la filoxeră pănă la comunism, nu a avut şansa acestei continuităţi, plantând şi replantând soiuri cu grămada, fără nici un fel de rapoarte scrise asupra potenţialul acestor soiuri în zonele respective. Iar acum luăm totul de la capăt.

Şi apropo de sloganul mai puţin inspirat şi deloc original al standului României la târgul de vinuri ProWein 2014– „Tradition redefined”. Poate că ar trebui să fim sinceri şi să recunoaştem că momentan traversăm o etapă de experiment care are nevoie de zeci de ani de continuitate ca să devină tradiţie. Iar costumarea experimentului în hainele tradiţiei e un joc periculos pentru că riscă să devină tradiţional.

Leave a Comment

Filed under vinuri româneşti

Lăsaţi-ne Cotnarul !

Despre vinul de Cotnari circulă o grămadă de povești. Cel mai frecvent citat vin din literatura română, medievală şi modernă, vinul de Cotnari este mitic. Adesea ne este servit alături de figura controversată a lui Ştefan cel Mare, cel iubitor de femei, de beţii şi întemietor de mânăstiri. Culmea e că dintre toate celebrităţile istoriei noastre, el a lăsat dovezi palpabile în urma sa: mânăstirile construite. Dar Cotnarul ? A supravieţuit el vremurilor tulburi ?

La prima vedere, s-ar zice că nu. În ciuda realităţii de pe raftul magazinelor, m-am tot gândit că nu se poate să fi dispărut cu desăvârşire un vin atât de vorbit, atât de povestit, cu o tradiţie atât de veche. Cei care i-au închinat ode sunt totuşi prea mulţi. Nu puteau să se înşele atât de tare.

cotnar

De curând, am avut ocazia să verific această intuiţie deschizând o sticlă de Cotnari, Tămâioasă românescă din 1964. După aproape 50 de ani, vinul s-a prezentat impecabil, fără urme de oxidare, cu arome bine definite, complexe şi aciditate bună. Pe măsură ce s-a aerat în pahar, aromele de nucă, migdală şi coniac au lăsat loc aromelor de cireşe amare şi de miere, iar vinul a căpătat amplitudine. Corpul vinului a fost neaşteptat de onctuos, lăsând lacrimi grele pe pahar, iar finalul incredibil de lung şi de intens, ne-a amintit de gustul unui cozonac cu coaja de lămâie. Vinul a evoluat în pahar fără să dea semne de cădere, câteva ore bune, până la terminarea sticlei.

un vin roşu din 2011 şi un vin alb din 1964

dopul

Cred că acest vin a fost păstrat câțiva ani buni în butoi şi că probabil conţinea o cantitate de zahăr remarcabilă. A trebuit să admit cu surprindere că e cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată şi tot ce sper, e să nu rămână un vin pe care îl bei o dată în viaţă.

Tristeţea terminării sticlei a fost sporită de constatarea că încă beau cu prejudecăţi, că tind să caut mai mult pe la alţii, ceea ce am sub nasul meu acasă. Poate că ar trebui să ne recăpătăm încrederea în vinul de Cotnari, pentru ca el la rândul lui să creadă în el.

Nu ştiu numele celor care au făcut acestă tămâioasă în 1964 şi aș vrea să le pot mulţumi pentru că au reuşit un vin minunat, a cărui amintire o să-mi rămână lipită de suflet.

8 Comments

Filed under vinuri rare, vinuri româneşti

Vinuri simfonice şi cărţi de învăţătură

Despre vinul de Somló se spune că devine bun de băut abia după 3- 4 ani, aşa că am aşteptat cu mare nerăbdare să deschid vinurile cumpărate anul trecut cu ocazia degustării organizate de Centrul Cultural Maghiar din Bucureşti. Atunci, cel mai tare m-a impresionat faptul că vinurile produse de Károly Kolonics aveau caracteristici similare, datorate structurii geologice speciale a solului. Pot spune că, şi după un an, ele au evoluat tot unitar. Mineralitatea s-a estompat în favoarea unor suave efluvii de şofran, caisă şi lămâie confiată, vinurile au devenit mai grele, mai coapte, mai rotunde, păstrându-şi aciditatea ridicată.

furmint

Ceea ce mă impresionează la aceste vinuri e un fenomen care e caracteristic si rieslingului de Rhin, faptul că evoluția vinului la sticlă e atât de evidentă pe parcursul a câţiva ani, ca şi cum ai privi o rază care se deplasează pe cadranul unui ceas solar. Nu ştiu niciun alt vin care să îmbine extazul clipei suspendate cu senzaţia palpabilă a curgerii timpului.

Dar despre vinurile din Somló a scris minunat Béla Hamvas, un autor proaspăt tradus în română pe care l-am citit cu plăcerea cu care deschid o sticlă veche de riesling din Mosel.

“Dintre toate vinurile noastre, vinul de Somló este licoarea supremă pentru mine. Voi explica imediat de ce. Deosebesc vinurile blonde (albe) şi brunete (roşii) şi apoi vinurile masculine (seci) şi vinurile feminine (dulci), deosebesc chiar vinuri de soprană, alto, tenor, bas, monofonice si polifonice, chiar simfonice. Dar mai deosebesc şi vinuri solare, lunare şi astrale.(…) Ei bine, pentru mine vinul de Somló e acel vin solar, blond, masculin, baritonal dar simfonic, care conține uleiul celei mai înalte spiritualități creatore, şi anume, dintre toate vinurile noastre, într-o unică puritate concentrată. De aceea, cred că – deşi toate vinurile sunt sociabile, şi îşi dezvăluie adevărata ființă când se beau în companie – vinul de Somló este băutura solitarului. Este atât de plin de extazul uleiului creator, încât se poate bea numai într-o solitudine echilibrată, destul de adâncită şi absolut liniştită. Despre vinul de Somló, mai doresc să spun că este vinul bătrânului, deşi toate vinurile montane mai serioase se potrivesc mai degrabă vârstei de peste 40 de ani, decât tinereții. Este vinul înțelepţilor al oamenilor care au atins în cele din urmă cea mai înaltă formă de înţelepciune: seninătatea. Este un lucru personal, şi îl spun numai pentru că a fost unul din cele mai mari rezultate ale meditației mele de la Szigliget: în masca hieratică a vinului de Somló m-am simțit cel mai aproape de acea seninătate şi înţelepciune coaptă, de acea intensă beţie creatoare, care a întemeiat această lume.”[1]

filosofia

„Vinurile universale sunt foarte puține- de pildă un vin care să fie băut laolată, de toată omenirea, la vreo mare sărbătoare, să zicem sărbătoarea păcii mondiale. Pentru acestă ocazie, dintre vinurile noastre, eu aş recomnada numai vinul de Somló. Și culmea, acesta-i tocmai vinul celor însinguraţi. Pentru că pacea mondială este astăzi numai beţia omului solitar.” [2]

Cartea este datată 1945, atunci când pacea tocmai se aşeza peste lume şi pare scrisă dintr-o suflare. Deşi în paginile ei veţi întâlni un formidabil elogiu adus regiunilor viticole din Ungaria, şi vinului în general, scrierea are motivaţii mult mai profunde. E o carte unică!

[1] Béla Hamvas, „Filosofia vinului” 1945, pag 41- 42

[2] Béla Hamvas, „Filosofia vinului” 1945, pag 71

PS. Mulţumiri lui Vladimir Bulat care mi-a semnalat această carte.

3 Comments

Filed under cărti despre vin

Pământ şi cer

În lume există multe soiuri care luptă aprig pentru un pic de atenţie, în timp ce în cazul altora certitudinea calităţii lor e aproape mitică. Şi asta în ciuda faptului că nu sunt deloc pe gustul publicului larg, pentru care, de altfel, sunt inaccesibile. Şi înainte de preţul prohibitiv, e vorba mai ales de cantitatea uriaşă de informaţie ce trebuie procesată pentru a alege un vin care să iţi ofere satisfacţie.

Pinot noir-ul e un paradox. Vinurile sunt scumpe, adesea dezamăgesc, şi cu toate astea sunt cele mai râvnite vinuri din lume. Singura explicaţie care îmi trece prin cap este aceea că, atunci când sunt bune, aceste vinuri sunt atât de bune încât reuşesc să şteargă dintr-o lovitură amintirea tuturor suratelor lor cu care ai luat ţeapă. Şi apoi o iei de la capăt…

dopuri

În plus, se produce puțin Pinot noir, zonele sunt strict delimitate şi oferta e mai mică decât cererea. Dacă ceea ce vă interesează în lumea vinului este doar raportul calitate-preţ, ar fi mai bine să ocoliţi vinurile din acest soi.

La prima degustare CellarTales din acest an, Raluca şi Oliver Bauer ne-au propus două soiuri confirmate de tradiţie: unul solar şi celălalt teluric. Pinot noir şi riesling: Pământ şi cer.

pinot-web

Cu aureola lui roşie-maronie, pinot noir-ul e expresia ce mai desăvârşită a pământului, declinat sub toate formele: pământ reavăn, lut ars, lut proaspăt, pământ şi piatră, compost, muşchi . Aproape că nu îţi vine să crezi că toate aceste arome pot ieşi din boabele micuţe şi îndesate ale unui strugure.

Am degustat opt vinuri din pinot noir- două din Rheingau, cinci din Burgundia şi unul din Oregon- şi în ciuda diferenţelor, atât de stil, cât şi de vârstă, mi s-a părut ca toate au scos în evidenţă caracteristicile acestui strugure: o eleganţă naturală, brută, neprelucrată, dacă vreţi ţărănească şi o expresivitate în care aroma de pământ şi muşchi se îmbină cu o extraordinară suculenţă. Toate au fost vinuri cu care voi fi fericită să mă reîntâlnesc.

Pentru mine, pinot noir-ul deschide o uşă către o lume a lucrurilor văzute în lumina lor cea mai bună, a perfecţiunii şi a graţiei care stă în puterea omului. Şi asta, din păcate, nu e o zi de fiecare zi. N-aş putea spune dacă iubesc mai mult pinot-ul sau rieslingul de culoarea soarelui, care îmi aduce în pahar aromele primăverii şi mirosul vântului de pe crestele munţilor, dar în mod ciudat, în lumea vinului, cerul e mai accesibil decât pământul.

2 Comments

Filed under drinking in good company, Pinot noir din lumea largă

E rieslingul italian o victimă a modei ?

Alături de pinot noir (vinificat în dulce) şi de muscat ottonel, rieslingul italian e unul dintre soiurile de strugure care mi-au marcat adolescenţa. În România anilor 80-90, rieslingul italian, pinot gris-ul şi muscat ottonelul tronau suveran pe rafturile tuturor alimentarelor. La un calcul sumar, probabil că am băut mai multe sticle de riesling italian în acei ani, decât tot sauvignon blanc-ul pe care l-am băut după. Începând cu anii 2000, rieslingul italian, pinot gris-ul, gewurztraminerul s-au retras într-un con de umbră în faţa altor soiuri mai la modă sauvignon blanc, shiraz, etc…

Până la degustarea organizată miercuri de Centrul Cultural Maghiar din Bucureşti, aveam un gust amar şi câteva întrebări fără răspuns despre rostul şi potenţialul acestui soi de strugure. Dacă nu aş fi cunoscut vinurile producătorului din Somló, probabil că la invitaţia unei verticale de riesling italian răspunsul meu ar fi fost prompt: „Nu, mulţumesc!”

Despre vinurile lui Károly Kolonics şi despre soiurile de strugure caracteristice din cea mai mică şi mai specială zonă viticolă a Ungariei am mai scris, anul trecut, aici.

La întâlnirea din acest an, verticala de riesling italian a fost cu atât mai interesantă cu cât a scos în evidenţă potenţialul acestui soi, suprapus peste un sol cu o structură geologică deosebită – bazalt vulcanic- şi urmărit în condiţiile caracteristice ale fiecărui an de recoltă.

olaszrizling

Am degustat:

Olaszrizling 2012 (Szent László)

Olaszrizling 2012 (Szent Margit)

Olaszrizling 2011

Olaszrizling 2010

Olaszrizling 2009

Olaszrizling 2006

Rieslingului italian este un soi foarte răspândit în zona Central Europeană (pe suprafeţe mari în Austria şi Ungaria, şi mai mici în Italia, România şi Serbia), dar originea sa nu este cunoscută. Se presupune că ar proveni din Tirolul de Sud (de unde numele), dar îi sunt atribuite la fel de bine origini franceze şi germane. Specialiştii consideră că acest soi nu are nimic în comun cu fratele său de nume – Rieslingul de Rhin. Deşi, după ce am băut vinurile din Somló, mai ales cele de 3 ani vechime, sunt de părere că niciodată rieslingul italian n-a fost mai aproape ca expresivitate de rieslingul din Mosel. Să fie asta o expresivitate strict „geologică”, iar soiul în sine să nu aibă prea multe de spus ?

Cert este că toate vinurile degustate au arătat caracteristici unitare – mineralitate, aciditate mare, aromă de cremene, piatră şi hidrocarbură – aceasta din urmă considerată tipică rieslingului de Rhin. Diferenţele, la rândul lor, au fost doar de nuanţă, datorate tipului de butoi – de stejar sau de salcâm – folosit la vinificare, de mărimea acestuia- 1500 litri sau 1000 litri – dar şi de condiţiile climatice ale anului de recoltă. Károly Kolonics ne-a spus că din 2006 până în 2012 clima în zonă s-a schimbat foarte mult. Dacă în zona Somló, media anuală a precipitaţiilor este de 600 mm, în anul 2010 – considerat de Károly Kolonics cel mai dificil an al lui – media anuală a precipitaţiilor a fost 1200 mm, iar în anii 2011 şi 2012 media anuală a precipitaţiilor în zonă nu a depăşit 200 mm.

Cu toate astea, îl consideră cel mai reuşit riesling italian pe cel din 2010, deşi critica de specialitate din Ungaria a desemnat cel mai bun vin alb sec la  “Pannon Csúcsbor Bormustra 2013”, recolta lui din 2009. Despre acest riesling italian din 2009, pe care am avut ocazia să-l degustăm şi noi, ne-a spus o poveste foarte sugestivă pentru a înţelege tendinţele actuale din lumea vinului. Înainte de a culege recolta din 2009 a cumpărat 3 butoaie de 1500 l şi a chemat un meşter să le ardă. După ce a fermentat rieslingul italian în ele a constatat că doar unul din cele trei butoaie era lejer ars aşa cum a vrut el, cel de-al doilea era mediu, iar cel de-a treilea era prăjit rău de tot. Mult timp n-a vrut nimeni să cumpere vinurile din acest butoi, pănâ când în 2013 l-a trimis la concurs la “Pannon Csúcsbor Bormustra 2013” şi a fost declarat cel mai bun vin alb sec din Ungaria.

În ceea ce mă priveşte, acest vin din 2009 mi s-a părut cel mai diferit dintre toate cele degustate, cu nas afumat, aciditate medie şi mai corpolent, adică exact pe invers faţă de vinurile din 2006, 2010 sau 2011. Faptul că juriul a preferat să premieze un vin care nu se prea înscrie în criteriile de tipicitate ale zonei, dar care probabil că a fost mai pe gustul său, arată cât de mare e presiunea modei şi tendinţelor asupra independenţei vinificatorului şi mai ales, asupra spiritului locului.

La întrebarea mea legată de potenţialul acestui soi, Károly Kolonics mi-a spus că îl consideră un soi valoros şi versatil, care se stafideşte foarte frumos şi din care ar putea face ceea ce la Tokaji se cheamă Tokaji Aszú. M-am găndit brusc la Sirena Dunării de la Vinarte, cel mai reuşit riesling italian de la noi, şi la potenţialul încă nelămurit, al acestui soi în România.

4 Comments

Filed under soiuri de strugure

Încă un soi nou la Drăgăşani

Teoria soiurilor de strugure, aşa cum am învăţat-o la cursul de oenologie, împărţea soiurile în două categorii cele aşa zise „mari” (Merlot, Cabernet sauvignon, Pinot Noir, Riesling, Sauvignion blanc etc), soiuri care de altfel s-au plantat şi la noi în perioada interbelică, şi soiurile de eşalonul doi (Cabernet franc, grenache, mourvedre, cinsault, macabeo, petit verdot) folosite des în asamblaje pentru aportul lor caracteristic, unele pentru culoare, altele pentru aromă, pentru structură sau pentru concentraţie alcoolică. Dintre toate aceste soiuri, poate pe nedrept socotite secundare, cel mai tare mă intrigă soiul cu numele cel mai alintat “petit verdot”.

În zona de origine- Médoc- vinul din petit verdot e folosit în cantitate mică (5-20%) în asamblajul clasic cu merlot şi cabernet. Ca şi pinot noir-ul sau novac-ul, petit verdot-ul e un strugure pretenţios şi tributar condiţiilor climatice. Poate cel mai pretenţios, căci vinurile monocepage din petit verdot se fac doar în anii favorabili şi ca urmare sunt rare. Şi nu sunt nici ieftine.

PV Bauer

Până acum am reuşit să beau doar cinci vinuri făcute din petit verdot – unul din Languedoc (Domaine de Ravanès, Le Prime Verd, 2002), unul din Bordeaux (Château la Bessane 2005, Margaux), unul din Spania (Domino de Valdepusa, Petit Verdot, Marques de Grinőn, 1996), unul din Argentina (Gran Poetico, Petit Verdot, Mauricio Lorca, 2006) și unul din România (Bauer, P.V. 2010)- şi sunt fermecată de temperamentul acestui vin roşu intens cu reflexe violete.

Aşadar, iată o veste bună pentru iubitorii de culoare şi de vinuri condimentate: s-a plantat petit verdot şi în România! Şi pe deasupra, prima recoltă de pe dealurile Drăgășanilor care apare pe piaţă, e una dintr-un an foarte bun, 2010.

PV contra-eticheta

Vinul se deschide cu arome de fructe coapte, mure, vişină şi condimente, nucşoară, cuişoare. După 3-4 ore de aerare în decantor gustul devine amplu, suculent şi cu un final dominat de accente de piper. Este un vin echilibrat, rotund şi e interesant de văzut cum va evolua peste câţiva ani.

Dacă vă întrebaţi care este motivul pentru care pe etichetă sunt menţionate doar iniţialele P.V. , explicaţia este dată de regulamentele DOC. Via nu este certificată IG sau DOC Drăgășani, adică în caietul de sarcini prin care sunt reglementate soiurile de strugure din care se poate produce vin cu indicaţie  IG sau DOC la Drăgășani nu apare şi petit verdot-ul, acesta fiind un soi nou plantat în zonă. Din acest motiv, vinul nu poate fi etichetat decât sub menţiunea de vin de masă.

2 Comments

Filed under vinuri rare, vinuri româneşti