Vasilis și cursul de bunăstare

Dacă nu aș avea deja o meserie pe care să îmi facă plăcere să o practic, aș fi deschis o școală de cunoștiințe necesare unei vieți bune, ca să dau mai departe acele informații care nu se învață la școală și pe care de cele mai multe ori, din păcate, nu le înveți de la părinți, de la asocieri gastronomice, la istoricul fructelor și legumelor și până la cum trebuie să te îmbraci cînd ești invitat la o recepție. Genul de cunoștiințe care se dobândesc prin curiozitate și experiență și care nu pot fi predate decât de profesori de o anumită vârstă. Și care ar trebui să aibă costul unui produs de lux, pentru că ele dau calitate vieții.

Așa că m-am grăbit să particip la excursia organizată de Vasilis Ioannou, pentru câțiva prieteni pasionați de vin, la crame în Atica și Pelopones, pentru că acest gen de experiență, care îmbină vinul și gastronomia cu cultura, istoria milenară a Greciei și marea ei albastră și fără rival, e rară.

Am vizitat patru crame, din patru zone diferite- Atica, Insula Evia, Nemea și Mantinia- fiecare dintre ele fiind arealul unor soiuri specifice de strugure, dar și situri arheologice ca cetatea Mycene și mormântul lui Agamemnon și taverne celebre, într-o combinație de mare finețe despre care Vasilis spunea cu modestie că e ceea ce îi place lui să facă când se duce în vacanță.

Dintre cele patru crame vizitate, cea mai interesantă experiență a fost degustarea de Savatiano de la Domaine Papagiannakos, din regiunea Atica, DOC Markopoulo, care a fost de fapt o călătorie întru descoperierea unui soi de stugure necunsocut mine, în șapte expresii posibile. Se întâmplă rar să te duci în vizită la o cramă și să deguști șapte expresii diferite ale aceluiași soi de strugure în interpretarea pasionată a unui vinificator și se întâmplă și mai rar chiar să îți placă toate șapte. Am încercat Savatiano vinificat cu drojdii naturale – poate cel mai interesant, Savatiano Vientzl – single vineryard – poate cel mai bun, Savatiano Honorius 2015, asamblaj de Savatiano din trei parcele diferite – poate cel mai bun de băut atunci, Savatiano din vii vechi de 50 de ani și Savatiano cu aport de baric. Chapeau !

Savatiano este cel mai cunoscut soi de strugure din regiunea Atica folosit în trecut pentru vinuri de volum și pentru Rețina, dar care beneficiază la Domaine Papagiannakos de aportul solului calcaros si al microclimatului specific țărmului de mare care dă vinului mineralitate specifică și aciditate bună. Savatiano este un soi mai discret aromatic, cu arome de fructe albe, pere, piersici, citrice, potențate de structura vinului și de mineralitate. Un vin gastronomic prin excelență, expresia unui microclimat hărăzit de zei.

Un fapt interesant este că viile de Savatiano cresc sub formă de tufiș, ca urmare, producția la hectar este mică. De asemenea, regiunea Markopoulo este și AOC pentru smochine regale și fistic (Panagia mou !) oferite la degustare alături de brânză de capră cu turmeric și șofran, arome care se armonizează foarte bine cu un savatiano după 4-5 ani de maturare în sticlă.

A doua cramă vizitată a fost Avantis în Insula Evia, tot o investiție de familie, oenolog si proprietar fiind Apostolos Mountrichas, cunoscută internațional pentru vinurile din Syrah.

Mi-a plăcut în mod deosebit că la această proprietate activitățile comerciale și degustarea se desfășoară în vechea casa a familei, cu tavan scund și bine conservată, care te mai lasă încă să ghicești, un pic din fosta viața patriarhală a acestor locuri, în care măslinul bătrân din centrul curții întruchipa parcă o Agora.

Dintre vinurile degustate mi-a plăcut în special Viognier Historia si Syrah-ul Agios Cronos – clonele provin chiar din valea Ronului, dar și un vin surpriză dintr-un soi local numit Mavrokountoura.

A treia cramă vizitata a fost Lantides din regiunea Nemea, zonă bine cunsocută pentru soiul local agiorgitiko zis și sângele lui Hercule, a cărei expresivitate și caracteristici oenologice mi s-au părut destul de apropiate de al nostru Negru de Drăgășani. Dintre vinurile degustate mi-au plăcut în mod deosebit vinul din Assyrtiko și vinul de desert din Cipru numit commandaria.

Excursia noastră s-a încheiat cu una dintre cele mai frumoase crame din Pelopones, Troupis Winery, aflată într-o depresiune între munții din Mantinia, pe unde se spune că odinioară își avea sălașul zeul Pan. Iar dacă mă întrebați pe mine, cred că încă e acolo cântând din nai, căci dintr-un asemenea peisaj nu ai avea motive să pleci.

Caracteristic zonei este soiul Moschofilero, un soi intens aromatic cu pielița de culoare roz, care permite vinificarea lui atât în alb cât și în roze iar uneori poate da chiar și vinuri roșii. Aceeași preocupare de a găsi expresia cea mai potrivită a acestui soi i-a determinat pe vinificatorii de aici să încerce mai multe tipuri de recipiente, inox, beton și butoaie de lemn în procesul de vinificare și să ne propună spre degustare mai multe variante de moschofilero, vreo opt…

Dintre ele, cel mai mult mi-au plăcut rose-ul numit Route Gris și moschofilero alb vinificat cu drojdii naturale și nefiltrat numit Hoof&lur, dar trebuie spus că toate vinurile au acompaniat minunat una dintre cele mai bune spanakopita încercate în Grecia.

În cele din urmă, trebuie să îi mulțumesc lui Vasilis pentru una dintre cele mai plăcute experiențe gastronomice pe care le-am avut vizitând Grecia, căci în absolut toate tavernele ne-am desfătat cu comfort food de calitate, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna atunci când ești turist.

Și trebuie să scriu în mod deosebit despre două dintre ele

O Tsolias – tavernă specializată în kokoreci, a fost cea mai bună din tot ce am încercat, absolut toate produsele puse pe masa începând cu salata și tzatziki au fost gustoase și de calitate. Iar mielul si kokoreci, ei bine, nu mănânci așa ceva acasă !

Cealaltă tavernă se numește O Thanasis în piața Monastiraki și este specializată în preparate culinare specifice grecilor, numți Karamanlis, emigrați din Capadocia, în timpul durerosului schimb de populații dintre Turcia și Grecia și anume kebabul karamanlis cu iaurt. O minunăție, alături de cea mai bună feta saganaki încercată vreodată.

Yamas !

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

Arta de a gusta ziua

O prietenă foarte bună mi-a spus de curând povestea lui Tomiță, cel care la 5 ani, când l-a cunoscut, credea că în viață contează iubirea, relaxarea și buna-dispoziție. Pfuai, și-a zis prietena mea cu admirație, generația asta a descoperit de la 5 ani ceea ce mie mi-a luat 20 de ani ca să învăț ! Post panedmie, l-a revăzut pe Tomiță și l-a întrebat: Ia zii tu măi, Tomiță, cum mai e cu topul tău în viață, tot iubirea, relaxarea și buna dispoziție contează ? A nu, a răspuns prompt Tomiță, nu mai sunt alea. De ce, a întrebat, curioasă, prietena mea. Pentru că acum merg la școală, a răspuns Tomiță.

Dar ăsta nu este un articol despre ceea ce ar trebui să ne invețe părinții și ceea ce ar trebui să nu ne învețe școala, ci este despre ceea ce ar trebui să învățăm noi, de la oamenii cu care avem șansa să ne întâlnim și despre ceea ce suntem datori să dăm mai departe. Nu este despre vocație și motivație ci despre ceva ce avem cu toții la îndemână, abilitatea de a degusta ziua, sau dacă vreți, despre calitatea vieții.

M-am gândit la subiectul acestui articol anul trecut, în trenul de la Lyon la Mâcon în timp ce mă duceam să îl vizitez pe Noël, pe care l-am cunoscut grație unui autostop, în 1998. Era week-end prelungit de întâi noiembrie în Franța și Noël, care acum are 71 de ani,  îmi scrisese că în ziua de dinaintea sosirii mele se duce la un concert de jazz la niște prieteni la 140 de kilometri depărtare de Cluny, iar după cele 2 zile pe care aveam să le petrecem împreună, intenționează să plece împreună cu iubita lui, Michelle pentru o săpămână în vizită la niște prieteni la Calanques, la Mediterana. E inutil să vă spun probabil, cam care sunt preocupările în România, ale părinților și cunoscuților mei în vărstă de 70 de ani.

În vara anului 1998, când l-am cunoscut pe Noël, făceam autostopul în Franța. Eram studentă și deși pe vremea aia se plătea în franci, nu îmi permiteam un bilet de tren. A fost una dintre cele mai fantastice experiențe în ceea ce privește alteritatea și probabil cea mai frumosă excursie pe care o voi face vreodată în Franța, mai ales pentru că veneam dintr-o țară care mă învățase că nu e bine să vorbești cu străinii și călătoream în altă țară care nu se remarca la nivel declarativ prin exces de amiciție.

Am cunoscut în aceea vară, făcând autostopul de la Lyon la San Tropez, și apoi la Marsilia, în mai multe etape, vreo zece persoane – pe fromagerul din Cluny, o doamnă care lucra la căile ferate franceze și care ne-a explicat principiile grevei, un cuplu de studenți din Lille care mergeau la Marsilia, un galerist din La Garde-Freinet care găzduia în expoziția sa un artist bulgar, pe bibilotecarul din Sainte-Maxime care a crezut că noi suntem artiștii bulgari și ne-a transmis salutarile lui galeristului din la Garde -Freinet, un scuba diver care părea că locuiește în duba cu care mergea și care a oprit să adune din mijlocul drumului broaștele țestoase care treceau imprudent strada în Ramatuelle și în fine, la Marsilia, un june francez și doua gemene englezoaice, foarte blonde și foarte frumoase, cu care părea a fi într-un inquietant menaj à trois.

Revăzând casa lui Noël, după mai bine de 24 de ani, m-am gândit că cel mai important lucru pe care l-am învățat în aceea primă vizită în Franța e că oamenii pot trăi frumos și că au chiar obligația de a avea această așteptare de la viață. Și unul dintre gesturile cheie care fac ca viața ta să fie mai frumoasă este acela de a da din ceea ce ai celor din jur, nu doar celor despre care știi că au nevoie de acele lucruri, ci și în mod nepremeditat necunoscuților, în încercarea de a aduce un pic de frumusețe și în viața lor. Căci întotdeauna ceea ce dai – fie că iei pe cineva cu mașina, sau găzduiești pe cineva, fie că e vorba de o carte, de o invitație la cină, de o conversație- se va întoarce pe misterioase căi întortocheate înapoi la tine. Dar asta a fost ceva ce am conștientizat mult mai tărziu, în 1998, la fața locului, am avut două motive de stupoare de care îmi aduc aminte și acum. Faptul că te poți opri în parcarea unui mare supermarket ca să întri să cumperi doar o lămâie și că asta nu este ceva excentric, oamenii nu împing pe lângă ei cărucioare ticsite cu munți de produse și faptul că proprietatea lui Noël nu avea gard – nu are nici acum- se intră din strada principală pe o alele străjiută de pomi care te conduce pînă la ușă.

Am visat, de atunci, de multe ori aleea asta și de fiecare dată când vine vorba de calitatea vieții imaginea ei îmi revine în amintire. Și am tot sperat de atunci că noi, românii, o să încetăm, cu timpul, să mai fim o nație de vașnici constructori de garduri, asta până de curând când am experimentat viața într-un complex rezidențial din București. Complexul cu pricina avea în proiect o piscină situată pe malul lacului și inconjurată de copaci și verdeață. La început, mi s-a părut amuzant că un bazin care să deservească 200 de apartamente poate suscita atâta interes. Apoi piscina a devenit realitate, chiar puteai să stai la soare, într-o cădiță și să privești printre gene, lacul, iar vecinii au înnebunit. Toată vara respectivă au pichetat piscina în căutarea infractorilor din blocurile vecine care veneau să le întineze cădița a cărei întreținere o plăteau. S-au postat zeci de filme pe grupul de facebook al Asociației de proprietari, ziua și noaptea, cu cei care își invitau prietenii sau veneau fraudulos din blocul vecin, și cum complexul rezidențial nu are gard, s-a luat decizia îngrădirii piscinei cu un gard de sârmă- desigur verde :)- iar fiecare apartament a primit câte o cartelă de acces. Acum stai liniștit în cădița ta cu cartelă de acces și te uiți la un gard. Mai mult chiar, acum vecinii doresc și îngrădirea întregului complex de blocuri cu gard, căci nu e așa, e mai bine să ne simțim în siguranță, firma de pază nu este suficientă.

Sunt din ce în ce mai convinsă că, de fapt, calitatea vieții ține de anturaj și de libertăți, de oamenii cu care ai șansa să te intersectezi și mai puțin de acumulările personale, iar având în vedere lipsa de predictibilitate a acestei țări ca și a unui plan pe termen lung, proprietățile sunt și vor fi supuse unor fluctuații incredibile. O casă cu pădure poate rămâne fără pădure, un mirific colț izolat poate deveni la modă, călcat în picoare de o turmă de petrecăreți, desigur, veți spune, și prietenii apropiați se pot transforma dupa trei ani de pandemie. Și în această situație ceea ce îți mai rămâne încă la îndemână este arta de a degusta ziua și plăcerea de a conversa cu oameni necunoscuți, și mai ales cu copiii. Un prieten îmi spunea cândva că el înțelege prin “carpe diem” exact asta, arta de a degusta ziua- nu de a servi T-bone și Chateau Pavie 1921 în fiecare zi – ci de a te bucura de fiecare zi așa cum vine ea. Carpe diem sau să trăiești frumos în fiecare zi. Și într-un final, asta este ceea ce aș vrea să vă dau mai departe…

PS. Singura poza pe care o am din 1998 este cea cu mine în casa lui Noël, celelalte sunt făcute în octombrie 2022, dar interioarele nu diferă mult de cele de acum 24 de ani…

Leave a Comment

Filed under poveştile Monei

Vinul lunii ianuarie

La sugestia unor buni prieteni, m-am hotărât ca în 2023 să deschid o nouă rubrică pe blog – vinul lunii – în care să povestesc despre un vin de pe piața din România, care se remarcă printr- un raport bun calitate-preț. Nu este ceva ușor de realizat în vremurile de azi, așa că nu vă promit că o să vă prezint un vin pe lună, dar trebuie să fim optimiști.

Vinul lunii ianuarie este Negru de Drăgășani 2021, de la Via Sandu, 45 de lei la magazinul Etich Wine. Vinul m-a impresionat prin tipicitate, culoarea roșu – violaceu, aromele proaspete de condimente și fructe, corpul zvelt, alcool bine integrat și final mediu. Un vin reușit la categoria asta de preț și care are potențial de îmbătrânire la sticlă. Viile de Negru de Drăgășani de la Via Sandu sunt tinere, au în jur de 7 ani.

Așa după cum probabil știți deja, Negru de Drăgășani este un soi de strugure creat de stațiunea de cercetări de la Drăgășani și omologat în 1993, și ca urmare plantat mai mult în zona Olteniei, dar în ultimii ani soiul a fost exploatat cu rezultate bune și în alte zone viticole, ca de exemplu, Dealu Mare sau Recaș.

Așadar mă bucur că într-o eventuală degustare comparativă de vinuri premium din Negru de Drăgășani din zona Olteniei mai putem lista încă o cramă care produce acest soi românesc, pe care eu îl consider fermecător, atât din punctul de vedere al specialistului cât și al băutorului de vin. Nu este un soi cu structură și cu o complexitate deosebită, așa cum este cabernetul, dar este un soi care îmi amintește mereu de natură, de imaginea Oltului șerpuind printre dealurile Drăgășanilor și de acea Oltenie care a fost cândva declarată “neguvernabilă”, și asta este întrucâtva valabil și pentru soiurile autohtone de strugure…

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate

La trei stele Michelin cu Alain Passard

În materie de fine dining, în ziua de azi nu mai impresionezi pe nimeni cu o bucată de carne, îmi spunea un prieten bucătar venit de la Berlin. Eu nu cred că suntem încă așa de bogați ca să renunțăm la carne, dar o să vă povestesc experiența mea din acest an, la Paris, la un restaurant cu trei stele Michelin și meniu vegetarian, L’ Arpège, chef Alain Passard.

(sushi de sfeclă)

De-a lungul timpului, am mâncat în mai multe restaurante cu o stea Michelin, în mai multe țări, dar asta a fost prima dată la 3 stele și am decis să investesc în această experiență, nu pentru meniul vegetarian, ci pentru că Alain Passard, pe care îl urmăresc pe Instagram, m-a impresionat cu picturalitatea preparatelor sale. Mi-am zis că o asemenea bucurie vizuală, nu poate fi urmată decât de o adevărată plăcere gustativă.

tartae

(tartar de sfeclă roșie cu muștar)

Ca și despre Paris, despre bucătaria lui Alain Passard părerile sunt împărțite, am citit multe articole elogioase și multe neutre, cele mai multe scrise de non-europeni, care nu au înțeles încă nici acum că în Franța, te așezi unde ți se indică, mănânci ce ți se dă, iar clientul nu are niciodată dreptate. Cred că cea mai mare greșeală pe care o fac cei care vin să mănânce la Arpège și sunt dezamăgiți este faptul că se așteaptă să le fie servit un spectacol- mai mult sau mai puțin de tipul “iată homarul ăsta, zice chelnărul în timp ce ti-l dă pe la nas, l-am prins aseară, la 200 de metri de aici, e super proaspăt, iar buchetul astă de hasmațuchi e din gradina mea, sădit într-o noapte cu luna plină, respectând principiile biodinamice”.

(sparanghel gătit la verticală, stropit cu unt)

De altfel, asta a fost și teama mea atunci când m-am decis să cheltuiesc banii ca să mănânc într-un restaurant de 3 stele Michelin, la Paris. M-am temut că o să fie prea turistic, prea comercial. Până la urmă, cinezi pe o stradă din inima Parisului între Muzeul Rodin și Domul Invalizilor, iar ceea ce trebuie să te aștepți să primești este și un pic din istoria culinară a Franței, cu bune și rele.

(aluat foietaj cu legume și reducție de vin roșu)

De fapt, să mănânci la Alain Passard este mai degrabă o lecție culinară, decât un spectacol. Iar asta nu este neapărat apetisant. Pe lângă opțiunea à la carte, care este destul de scumpă, la Alain Passard există 2 variante de meniu- Le menu terre et mer și le dejeuner des jardiniers. Ambele contin cel puțin 12 feluri, dar în timp ce primul este expus pe site și tipărit în restaurant, cel de-al doilea, le dejeuner des jardiniers, este un meniu surpriză, à l’aveugle, cu legumele din grădină din sezonul respectiv, pe care nu îl vei primi tipărit nici măcar la restaurant. La fața locului am constatat, trăgând cu ochiul la vecinii de masă – un culpu de danezi, un cuplu de ruși și un cuplu de francezi – că de fapt, și meniul terre et mer era tot vegetarian, conținând în plus pe lângă legume, un homar care se împarte la doi.

(Trilogie de ravioli în consomé vegetal)

Noi am ales le dejeuner des jardiniers și cel mai șocant a fost aperitivul așa zis de- bienvenue- de cum ne-am așezat la masă, a apărut o farfurioară cu o ridiche roșie tăiată în două, o păstaie de fasole și o rondea de fenicul. Așa de uimită am fost, că am uitat să îi fac poză- iar acum îmi pare rău, pentru că a fost ceva incredibil. Aproape că îți venea să te enervezi că omul are atât tupeu să îți ceară 185 de euro pentru un meniu cu niste rădăcinoase. M-am gândit în momentul ăla la ce ar fi zis despre asta străbunică-mea, Maria. Am înțeles mai târziu că, de fapt, farfurioara asta era un rezumat al celor 12 feluri de mâncare care au urmat. Și că Alain Passard îți propune să te închini cu umilință în fața naturii, pe care el o consideră sursa preparatelor lui excepționale.

(varză umplută cu morcovi și andivă, cremă de parmezan și emulsie de legume)

De fapt nu mai era nevoie ca bucătarul să se prezinte la masa ta în șorțul alb imaculat, purtând la gât, însemnele tricolore de cel mai bun bucătar francez și să te întrebe cum te simți și să îți povestească că legumele provin din grădina lui. Ceea ce are de spus un bucătar se găsește tot timpul în farfurie, iar el nu face decât să dea glas sau gust, prin măiestria sa, perfecțiunii naturii.

(Chaud- froid d’ oeuf à la coque)

Preparatele lui Alain Passard sunt delicate, picturale și suave, dar în acelși timp, gurmande și savuroase. Această combinație de atribute în aparență incongruente fac farmecul acestui meniu. Cel mai mult mi-au plăcut celebrul ou cald-rece cu sirop de arțar și oțet de Xeres , sushi de sfeclă – absolut delicios, probabil cel mai bun preparat al serii și trio-ul de ravioli în consomé- de o extraordinară delicatețe, iar tarta de căpșuni cu flori de soc a fost nemaipomenit de gustoasă.

La acest meniu s-au mai adăugat și trei deserturi, dar nu o să descriu fiecare preparat, pentru că experiența completă e greu de exprimat în cuvinte, dar o să vă spun cum a fost oul cald -rece. Acest amouse bouche inventat de Alain Passard acum mai bine de 20 de ani, e probabil cel mai cunsocut preparat al său, care a fost recreat de-a lungul timpului  în manieră proprie de mulți bucătari faimoși din lume.  Savoarea acestui preparat extrem de simplu în aparență este dată de echilibrul care se creează între componente – gălbenușul care e cald, crema pe bază de smântână care e rece, siropul de arțar care e dulce și oțetul și cepșoara care aduc o notă picantă, amară. O combinație aproape perfectă.

Am însoțit acest dejun cu un excelent Sancerre din 2010, 85 de euro în listă, o adevărată comoară având în vedere cei 12 ani de învechire.

Trebuie să vă mărturisesc că nu mă așteptam să îmi placă atât de tare acest meniu vegetarian. Iar dacă regret ceva e că nu stau la Paris ca să pot merge la Alain Passard în fiecare sezon. Tare mi-aș dori să văd ce preparate poate face cu preferatele mele, roșiile.

Leave a Comment

Filed under gastronomie și taifas culinar

Cum s-au întâlnit Marcel Proust și Mihail Sebastian la Noeme în București

Atunci când participi la degustări de vinuri acompaniate de mâncare și povestite cu pasiune, în limba română, de vinificatori care nu sunt români, primul lucru vizibil este stupoarea audienței. Ne întrebăm de ce Laurent Pfeffer, născut la Versailles, a venit să facă vin într-un sat de la Corcova, deși nu ne gândim vreodată că azi suntem cetățeni români pentru că principele Carol de Hohenzollern, născut la Sigmaringen, a venit ca să stea într-o casă de bârne pe singura stradă pavată din București la 1866. Și deși comparația poate părea exagerată, cred că, noi, românii gândim încă foarte mult în termenii emigrării către Vest, fără să apreciem îndrăzneala de a transcede cadrul artificial al naționalității și de a face ceva din nimic la Est-  având desigur pregătirea necesară – o vie, o țară sau un restaurant cu mâncare bună.

Viile Domeniului Catleya de la Corcova, se află pe locul fostelor vii ale prințului Anton Bibescu, care nu au supraviețuit perioadei comuniste. Cele 14,5 hectare sunt replantate în totalitate, iar numele cramei este inspirat din romanul lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Este un domeniul viticol al cărui branding ne oferă un regal de referințe istorice și culturale care leagă România de Franța. Anton Bibescu și Marcel Proust erau prieteni și în saloanele literare din Parisul vremii se bea vin de Corcova. Marcel Proust visa, în scrisorile sale adresate lui Anton Bibescu, să coboare din Orient Express la Strehaia ca să viziteze domeniile de la Corcova, iar orhideea Catleya – cei care au citit romanele știu- are o anumită semnificație pentru personajele lui Marcel Proust.

Degustarea de la Noeme a adus față în față vinurile cramei Catleya, acompaniate de preparatele culinare gândite de bucătarul sef Carmen Diaconu. A fost o asociere gastronomică care a vrut să scoată in evidență armonia dintre caracteristicile vinului și componentele preparatului culinar, un acord în care cei doi “parteneri” să se sublinieze reciproc. Au fost preparate culinare ingenioase, unele foarte ambițioase și care s-au potrivit bine cu vinurile.

Mi-a plăcut în mod special paringul dintre Epopee alb 2021 (fetească albă și fetească regală, 9 luni în baric) și raviolo cu dovleac, frunze de smochin și sos de frunze de smochin, un preparat în același timp delicat și grumand, care a reușit să se armonizeze atât cu aromele florale ale feteștii cît și cu cele exotice datorate baricului, fără să își piardă suculența.

Un paring mai clasic a fost cel dintre vinul Epopee roșu 2020 (merlot și cabernet franc) și piept de rață cu sos de mure, mousse de topinambur și vanilie, cremă de castane cu cacao, pământ de ciocolată neagră și nuci, tuile de țelină cu cafea și chips de topinambur. A fost aproape surprinzător cum fiecare aromă din preparat -murele, ciocolata, vanilia, cafeaua, dulceața cărnii -s-a regăsit în vin, iar pieptul de rață în combinație cu sosul de mure, acompaniat de vin, a fost delicios. Pentru mine a fost cel mai reușit acord, deși poate că sunt subiectivă, având în vedere că rața e felul meu favorit.

O altă asociere reușită a fost mușchiul de vită cu sos de piper, fruit leather din coacăze negre și cremă de beurre noisette, mousse de cartofi cu brânză maturată Torockoi și tartar de ciuperci, un preparat care a reușit să scoată în evidență prospețimea și aromele specifice de piper și coacăze ale cabernetul franc numit Perfect simplu, 2019. Trebuie să adaug că mi-a plăcut mult acest vin monovarietal, dar cel mai mult mi-a plăcut numele.

Nu știu cine a făcut brandingul pentru vinurile Catleya, dar îl felicit pe această cale. Atât povestea cramei cât și numele vinurilor – Freamăt, Perfect simplu, Epopee, Steaua fără nume, sunt bine alese, căci ele se îmbogățesc cu multimple interpretări pe măsura imaginației și culturii fiecăruia dintre noi. De exemplu, perfectul simplu nu se referă doar la timpul verbal folosit dialectal în Oltenia, acolo unde se află DOC Corcova, ci și la aspirația către un vin perfect și în același timp simplu, monovarietal, dacă vreți. Perfectul simplu este timpul prin excelență al narațiunii, și chiar dacă este dialectal în Oltenia, el este, de exemplu, normă literară în limba spaniolă unde toate povestirile se spun la perfectul simplu. În esență, ce poate fi mai frumos decât un vin perfect, simplu și despre care să povestești !

La fel cum Feteasca Neagră, Steaua fără nume se inspiră din faptul că Mihail Sebastian a scris celebra piesă de teatru în vizită la Anton Bibescu proprietarul de atunci al domeniului Corcova, dar el semnifică la fel de bine aventura căutării unui ideal și a unei identități, a strugurelui sau a artistului, și desigur pentru toți cei care au citit piesa, nu putea să fie vorba decât despre un soi de strugure care poartă nume de femeie.

Ultimul preparat al serii, cel care a acompaniat vinul prezentat în premieră, Feteasca neagră Steaua fără nume a fost unul extrem de ambițios și de muncit – înghețată de ghebe de miere, cremă de măr copt, hribi confiați în suc de măr, spumă de mămăligă, chips de porumb cu lapte afumat și caramel.

A fost o seară reușită. Și parcă niciodată un vin nu mi-a făcut atâta poftă să mă retrag într-un colț liniștit cu o carte…

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

Târg de vinuri la Oradea, experiența unui oraș

Profesorul meu de Istoria Limbii Române de la Universitatea București obișnuia să spună că “acolo unde a fost un oraș, se vede că a fost un oraș și după ce nu mai e un oraș”. Iar acest lucru se vede mai ales în Transilvania, pentru că această organizare administrativă este un cuvânt de origine maghiară (város), în timp ce târg este cuvânt de origine slavă, iar singurul cuvântul care definește o organizare administrativă moștenit din latină este cuvântul sat (fossatum) care înseamna groapă și același cuvânt a dat, împrumutat în limbajul de specialitate, cuvântul fosă (septică – de exemplu). Și oricât de greu ne-ar fi nouă, sudiștilor, să acceptăm această realitate lingvistică, este suficient să te plimbi pe jos, la București, ca să înțelegi că, nici după multe sute de ani, nu s-a schimbat mare lucru. E greu să construiești un oraș, atunci când nu înțelegi ce presupune un oraș.

Am acceptat invitația de a participa la Salonul Vinurilor Millésime de la Oradea, mai ales pentru plăcerea de a revedea acest oraș, unic în România și care acum se află într-un amplu proces de restaurare, grație atât edililor cât și cetățenilor săi.

Salonul Vinurilor Millésime s-a desfășurat în Cetatea Oradei, spațiu restaurat și destinat evenimentelor culturale iar ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost posibilitatea de a degusta mai ales vinuri de la cramele mici din zona – podgoriile Silagiu, Miniș Măderat, Beltiug, Lechința etc, vinuri pe care le găsesc mai greu la București.

Dintre vinurile degustate mi-au plăcut- Crama Agape – Sauvignon blanc Vise 2020 – vinificat cu drojdii naturale – foarte bun și Rispetnat – spumant din reisling italian. De altfel, vinurile lui Adalbert Marton se remarcă atât prin personalitate cât și prin designul etichetei.

De la Pivnițele Birăuaș – Pinot noir STEIN 2019, foarte bun și de asemenea, Cabernet Sauvignonul din gama Josef.

O surpriză deosebit de plăcută au fost vinurile Grunspitz 2019 de la Crama Nachbil, și ZAIG – feteasca albă cu muscat ottonel, din vii vechi de 50 de ani.

Per total, ediția a patra a Salonului Vinurilor Millésime mi s-a părut ofertantă din punctul de vedere al vinurilor prezentate, elegantă și bine organizată. Mulțumiri Getei și lui Bogdan Bocșe pentru invitație și promit că voi reveni în Cetatea Oradei și anul viitor.

Leave a Comment

Filed under vinuri româneşti

De ce România nu a fost, nu este și nu va fi vreodată Elveția

Acest articol pornește de la premiza că, dacă dorești să evoluezi, trebuie să te raportezi la oameni care știu meserie mai bine decât tine și sunt mai deștepți ca tine, iar în materie de calitate a vieții, Elveția este țara la care vreau să mă raportez. Ei bine, veți spune că România nu este și nu va fi vreodată ca Elveția din cauza corpuției. În urma experienței mele din ultimile cinci luni, mă întreb dacă asta este adevărata cauză.

Dar să vă spun și povestea experienței mele civice din ultimile cinci luni, deși ăsta era ultimul lucru despre care voiam să scriu pe un blog de vinuri. În ianuarie încep defrișările a două hectare de pădure urbană, cu fazani și iepuri, una din fostele pepiniere care delimitau centura de lacuri a Sectorului 2, acum proprietate privată. Probabil ultima adevărată pădure urbană din București. Deși părea o nebunie, inițial am crezut că dezvoltatorii au autorizație de construcție, doar că nu am putut identifica vreo organizare de șantier și nici plăcuța care comunica proiectul publicului. După ni s-a părut și mai suspect că, după ce tăiau un număr de copaci din colțurile cele mai îndepărtate ale pădurii, dispăreau pentru căteva săptămâni. Apoi vecinii au chemat Politia și așa am aflat că proprietarul terenului de vis-a vis nu are autorizație de defrișare și nici autorizație de construcție, ci taie pădurea, pentru că așa vrea el.

Și așa începe jocul de-a hoții și vardiștii pe care l-am jucat, și eu și vecinii, cinci luni de zile, până când pădurea a ajuns teren viran. Mă trezeam, cel puțin o zi, două pe săptămâna, la 8 – 9 dimineața în zgomot de drujbă – infractorii în România să știți că respectă programul de lucru și taie ziua în văzul lumii, între 8:30 și 10:00- și înainte să mă spăl pe dinți și să mă pieptăn sunam la Poliția Generală sau locală și alergam să le fac filme infractorilor. După mă întâlneam cu Domnul inspector de la Poliție – care evident că nu a prins vreodată infractorul în fapt – care îmi spunea că terenul e privat, pădurea nu e pădure ci un teren cu copaci, care oricum sunt cam rari, și oare eu nu știu că aparține domnului X, un fel de “You Know Who”, să nu îi pronunțăm numele, dar să stau liniștită că a fost amendat cu o grămadă de bani și acum o să vină să adune de pe jos copacii doborâți și să îi facă compost conform legii.

În disperare de cauză, deja eram terorizată când auzeam drujba, m-am apucat să scriu la toate autoritățile statului – garda de mediu, garda forestiera, Primarie, Politie, dupa pe Facebook și pe grupuri, și la prietenii din politică, dar și aici s-au găsit destui care să îmi atragă atenția că terenul este al lui “You Know Who”, să îmi văd de drum, ce nu știu cum merge treaba în România ?

După am scris la ONG-uri, la Greenpeace și la presă, fără mare succes, până când într-un final o televiziune s-a arătat interesată de subiect, dar doar până când a aflat că terenul este al “You Know Who”- Voldemort. Doar că înainte să mă refuze, m-au întrebat câți dintre vecini ar fi dispuși să povestească despre cele întâmplate, iar eu m-am apucat să îi întreb pe vecini – suntem vreo 150 – 200 de apartamente în bloc și estimez că vreo cinsprezece dintre noi au sunat la Poliție, în aceste cinci luni. Într-un final, am rămas patru persoane din 200 de apartamente. Am avut și vecini care mi-au spus că ei au copii și că se tem. “I must not fear, mi-am zis, Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear.” Deși nu e deloc chiar așa de simplu.

Am continuat să sun la Poliție deși în pădure nu mai era vreun copac și într-o zi dispecerul mi-a făcut legătura cu Divizia de Mediu din cadrul Primăriei Sectorului 2 și am discutat cu o doamnă. I-am spus că am făcut mai multe reclamații legate de o defrișare ilegala și aș dori să știu stadiul investigației. A, a zis doamna, Primarul General este de vină pentru tăierea copacilor. Cum ? zic eu, ce legătură are ? Da, țipă doamna la mine, Primarul General este de vină că a suspendat PUZ-ul și de aia se taie copacii ! Stați doamnă, țip si eu la ea, că nici celții când se supărau pe conducător nu tăiau copacii, de ce nu l-au tăiat pe Primar dacă i-a supărat, ce treabă au copacii ? La telefon se lasă brusc liniștea, aproape că o aud pe doamna în mijlocul unei sinapse că se întreabă – “da, domne chiar așa, de ce ?”. Dar apoi Doamna se repliază prompt- acolo este un teren privat și proprietarul are dreptul să facă ce vrea pe terenul lui, poate să taie copacii cu aviz sau fără aviz de defrișare. Dacă îi taie fără aviz de defrișare, primește amendă, dar nu are obligația de a reîmpăduri că a tăiat fără aviz, doar dacă taie cu aviz de defrișare are această obligație. Bine, zic eu, deja interzisă, și cât costă un copac ? Stați așa- zice doamna- și pleacă de la telefon și o aud cum caută într-un catastif – 100 de lei pe persoană fizică și 1000 de lei pentru societăți comerciale. Mda, 100 de lei ori 400 de copaci ? Nu, zice, să știți că proprietarul a fost amendat cu mulți bani pentru că acolo e un șantier și de asta taie. Doamnă, zic eu, nu cred că este un șantier pentru că nu există nici o plăcuță care să comunice proiectul publicului și nici organizare de șantier, sunteți sigură că e un șantier ? A, zice Doamna, nu sunt sigură că acolo e un șantier, dar Dumneavoastră de unde știți că dânșii nu taie ca să pregătească un șantier ? Bine, doamnă, zic, poate trimiteți totuși o mașină de poliție și vă mulțumesc frumos și vă asigur că nu vă voi mai deranja.

defrisare 12 aprilie

Acum să ne imaginăm situația defrisării ilegale a două hectare de pădure în Elveția. Îmi place să cred că în primele două ore de la sunetul primei drujbe Poliția locală avea deja 200 de reclamații, iar după vreo două zile, nu mai mult, Primarul din respectivul cvartal ar fi venit să lămurească lucrurile cu vecinii de teamă să nu vină tot orașul la el la Primărie și cariera lui politcă să se încheie. Din păcate, Primarul Sectorului 2, pe drept cuvânt, se teme mai tare de “You Know Who”- care sigur nu l-a votat- decât de patru blonde- care sigur l-au votat – plus încă 200 de cetățeni silențioși și care nici nu mai contează ce au votat. Și oricum Dânsul ca orice politician, la fel ca cei de dinaintea lui, se pricepe să arunce pisica moartă prin curtea altora.

Diferența dintre România și Elveția nu este la nivelul politicienilor care sunt peste tot mai mult sau mai puțin corupți și incompetenți, ci este la nivelul cetățeanului și al funcționarului public (care pînă la urmă este și el tot cetățean). Ăsta este decalajul cu care România pornește în fața Europei și acest decalaj este încă insurmontabil atâta timp cât țăranii României- adică noi- nu vor învăța sau vor fi învățați ce înseamnă spiritul civic, ce e aia educația legislativă, educația financiară și educația politică.

Povestea noastră începe la 1826 când Dinicu Golescu, cam la vârsta mea de acum, se decide să plece într-o călătorie în Europa și notează într-un jurnal ceea ce vede. “Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anii 1824, 1825 si 1826” este după mine una dintre cele mai faine cărți din perioada pașoptistă a literaturii române și, alături de nuvelele lui Costache Negruzzi (pentru că sunt o admiratoare fără rezerve a boierilor moldoveni), o recomandare obligatorie de lectură. În 1826, Dinciu Golescu, ajuns in Elveția e uimit să constate că toți elvețienii știu să scrie și să citească și se duc la cârciumă ca să citeasca ziarul. “Atunci m-au coprins gândurile, văzând că țăranii Elveției, vrând să știe ce curge în lume, se stâng și citesc gazeturi”. În 1826, când țăranii elvețieni știau să citească, România nu era încă o țară. Diferența dintre România și Elveția sunt cei 200 de ani de cultură civică și urbanistică și de citit gazete și diferența la momentul ăsta e enormă, si pe măsură ce trec anii cei 200 de ani devin 200 de ani lumină.

Finalul trist al acestei povești este că, deși Voldemort există, nu există Harry Potter. Cele 2 hectare de pădure sunt acum teren viran, și deși pănă acum, nici un primar nu a îndrăznit să dea o autorizație de construcție într-o pădure urbană, o autorizație de construcție pe un teren viran nu va fi cine știe ce deranj. Acolo vor crește niște blocuri, un mall și o biserică, iar noi, moncher,  hai să mergem să bem o bere la munte, că se face cald la București și e praf…

Și totuși, eu nu reușesc să scap de gândul obsedant că aș fi putut face mai mult, că aș fi putut să salvez cele 2 hectare de pădure, iepurii și fazanii. Unde am greșit ? Poate îmi spuneți voi ce aș mai fi putut face…

5 Comments

Filed under poveştile Monei

Revino 2022 – Crame noi, crame vechi și surprize.

În contextul actual după doi ani de restricții, desfășurarea târgului de vinuri Revino la Novotel, a avut o componentă exotică, de neplauzibil, și poate că atmosfera asta m-a făcut să apreciez și mai mult reîntălnirea cu vinificatorii, organizatorii și prietenii cu care nu am mai băut un pahar de vin de multă vreme. A fost multă lume, chiar și duminică pe ploaie, ca în vremurile bune, așa că nu am putut degusta chiar tot ce mi-aș fi dorit. Deși, ca să fiu sinceră, cel mai mult mi-am dorit să stau de vorbă cu oamenii…

Așa că iată o listă sumară a vinurilor pe care le-am degsutat. La categoria, de acum clasici, o să îi menționez pe S.E.R.V.E și pe Prince Stirbey. La S.E.R.V.E foarte bune vinurile roșii – Cuvee Charlotte, Feteasca neagră Guy de Poix și Cuvee Guillaume – cupaj cu pinot noir, cel mai tipic pinot de la târg ca să nu zic singurul…

La Stirbey, Cabernet Sauvignon Rezerva 2015, foarte bun, iar ca noutăți Sauvignonasse 2018 și Vin de glace 2018 – un gen de vin pe care îl faci probabil o dată în viață dacă ai noroc – din struguri Negru de Dragășani culeși înghețați în decembrie 2018.( producție aniversară de 1918 sticle)

La categoria crame mici, mi-au plăcut Shirazul 2019 de la Crama Ferdi, Sauvignon blanc de la Thesaurus, un vin bine făcut, probabil cel mai bun sauvignon blanc de la târg, iar de la Bauer – Orange a fost și rămâne preferatul meu, pe lângă rose-ul din Petit Verdot.

Au fost și crame noi. Domaine Dumetrier din Dobrogea și Dradara din Miniș -Măderat. Dumetrier  propune în premieră, probabil, în România, vinuri din malbec și din mourvedre care vor aduce un plus de diversitate pe piața de la noi. Mie mi-a plăcut Chardonnay-ul 2018. De la Dradara am remarcat feteasca neagră. Să le urăm mult succes și sper ca în viitor să vedem mai multe crame noi pe piața românească, pentru că piața are nevoie de o atmosferă concurențială ca să își mențină nivelul de calitate.

Și să ne revedem cu bine și la alte târguri de vin din acest an, dacă vremurile o vor permite…

2 Comments

Filed under vinuri româneşti

Mătușa Johanna

Mătușa Johanna, sora străbunicului, s-a născut în 1890, la Liov și a murit în 1985, într-un azil de bătrâni din Norre Alslev, Danemarca. Potrivit celor relatate de rude, ocupația favorită, în ultimii ani la azil, era să le învețe pe colocatarele octogenare daneze să înjure în limba română, explicându-le că rostesc formule de politețe, spre disperarea copiilor ei care erau întâmpinați cu un cor de înjurături când veneau să o viziteze.

Din păcate, nu am cunoscut-o, dar este personajul din poveștile familiei care m-a impresionat cel mai tare, pentru că, printre altele, vorbea toate limbile din regiunea natală: poloneza – limba maternă, germana – limba paternă, româna, maghiara și ucrainiana și fusese atât cetățean al imperiului, cât și ulterior al regatului României și prin căsătorie, cetățean al regatului Danemarcei.

Nu știu exact câți ani a trăit Johanna în România. Familia s-a mutat tot mai la sud, din Galiția, în Bucovina de Nord și apoi în România pentru că erau angajați ai unei companii de exploatare petrolieră. De la rudele din Danemarca am aflat că Johanna s-a căsătorit în noiembrie 1913, la Iași, cu Axel Claus Sorensen, inginer silvic în Moldova, iar ulterior s-au “repatriat” în Danemarca, împreună cu cei doi copii, cândva înainte de debutul celui de-al doilea război mondial.

În perioada comunistă a copilăriei și adolescenței mele, bunicii materni nu discutau cu noi despre rude și originile străine și nici nu ne-au lăsat să bănuim, pe noi copii, că ei sunt prima generație născută în România și care vorbește româna ca limbă maternă. Mi-a luat mult timp să înteleg că această discreție se datora atât timpurilor dar și faptului că ei nu aveau nimic de revendicat în afara dreptului la o viață bună. Părinții lor ajunseseră în România nu ca refugiați de război, ci ca specialiști și ca antreprenori, iar dacă au fost prinși ca toți ceilalți în blocul comunist, cetățenia română a fost o opțiune pe care și-au asumat-o cu tot ceea ce a decurs din asta.

În anii 90, scrisorile din Danemarca au început să ajungă la destinație în România și am călătorit la Copenhaga ca să mă întâlnesc cu câțiva zeci de membri ai familiei, oameni pe care nu îi văzusem vreodată nici măcar în poze și cu care trebuia să vorbesc în singura limbă comună – engleza. Verii mei erau blonzi și cu ochi albaștri, prototipul nordicului din orice clișeu identitar, păreau austeri și duceau o viață ecologică – sortau gunoiul, nu parcau nergulamentar, mergeau cu bicicleta și făceau curat cu schimbul pe scara blocului. Părea că nu avem nimic în comun. Asta până când ne-am așezat să bem “un schnapps” și am constatat că verișoara maică-mii are același gen de umor ca bunicii, același spirit ludic și aceeași plăcere de a organiza petreceri.

Mi-aș fi dorit să știu mai multe atât despre istoria familiei buncii cât și despre cea a bunicului și în adolescență le-am purtat pică pentru toate poveștile pe care ni le-au ascuns. Mult mai târziu am înțeles că a fost un act de curaj decizia de a îngropa trecutul – așa cum și-au îngropat în curte cărțile scrise cu litere gotice- și de a refuza să ne transmită nouă ca pe o ștafetă, scheletele lor din dulap (evitarea deportării în Rusia, Canalul și cine știe câte altele). Poate și-au dorit ca noi să nu ne pierdem speranța în umanitate sau poate nu au vrut să și-o piardă pe a lor.

Azi mă gândesc la ei cu recunoștință pentru că mi-au arătat că există posibilitatea de a alege și privesc datorită lor, naționalitatea ca pe o opțiune și nu ca pe un dat. De altfel, cu un minim efort, îmi pot oricând imagina că, dacă străbunicul ar fi avut altă meserie, nu ar fi ajuns în România, iar eu aș fi putut fi azi cetățean polonez, ucrainian, german, sau la fel de posibil un locuitor al Siberiei. Iar aceste multiple ipostaze imaginare ale existenței mele mă obligă să fiu adesea mai tolerantă și mai deschisă pentru a înțelege puncte de vedere diferite.

De la mătușa Johanna mi-au rămas o carpetă lucrată de ea cu binecunoscutul motiv al trandafirului bucovinean și o fotografie în care apare alături de stră-străbunica mea Carolina Zborovska și de câinele Pick. Mama zice că nu știe nici unde, nici când a fost făcută poza asta, dar știe sigur că pe câine îl chema Pick. Cam așa s-a trecut prin istorie în familia noastră.

Leave a Comment

Filed under în imperiul bunicilor, poveştile Monei

Cine păstrează are…vinuri mai bune

Deși soiul românesc de strugure pe care îl prefer, atât pentru versatilitate cât și pentru profilul aromatic, este feteasca regală, crâmpoșia rămâne o sursă inepuizabilă de surprize, mai ales din punctul de vedere al calităților sale de vin de colecție. Am avut ocazia să gust de mai mult ori Crâmpoșie Selecționată din Drăgășani învechită la sticlă cinci și chiar nouă ani (Crâmposie Selectionată Stirbey 2003) și am fost plăcut surprinsă de echilibrul aromatic și finețea pe care acest vin considerat șprințar și frivol o capătă cu vârsta.

La început de an, ne-am delectat cu o sticlă de Crâmpoșie Selecționată Prince Stirbey 2017, alături de o supă de usturoi, o rețetă din Perigord.

Vinul se deschide cu arome discrete, florale, iar pe măsură ce se dezvoltă în pahar, apar aromele de prune albe și piersică și o notă ușor tostată de alună. Gustul este plin, echilibrat, păstrând aceleși arome de prune Mirabelle și alună, iar finalul este lung și suculent. Un vin echilibrat de o extraordinară finețe.

Este deosebit de interesant modul în care evoluează prin îmbătrânire crâmpoșia, căpătând corpolenţă, structură şi complexitate aromatică, dar păstrând aciditatea şi vioiciunea proprie soiului. Nu știu nici un alt soi românesc capabil de asemenea metamorfoze în beneficiul celui care are răbdare să îl păstreze, iar acest soi este cu atât mai surprinzător cu cât literatura de specialitate și folclorul îl consideră un soi umil care dă un vin de băut tânăr și eventual șpriț.

L-am băut cu plăcere, visând la sfârșitul pandemiei, la dealurile Drăgășaniului și la sărbătoarea de 1 mai la Stirbey la care Oliver Bauer să ne surprindă cu o degustare verticală de Crâmposie Selecționată.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc, vinuri româneşti