Sărbătoarea continuă

“Pe atunci, în Europa, vinul era considerat ceva la fel de sănătos și de firesc ca și mâncarea și totodată ceva care îți aducea fericirea, plăcerea și buna dispoziție. A bea vin nu era nici un semn de snobism, nici de sofisticare și nici nu constituia un cult – era o chestie la fel de naturală ca mâncatul și, pentru mine, extrem de necesară; nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mănânc fără să beau vin sau cidru sau bere. Eram înnebunit după toate vinurile, în afară de cele dulci sau dulcege sau prea grele ( și nici nu îmi trecuse prin cap că cele câteva sticle de Mâcon alb, sec și ușor pe care le băusem împreună ar fi putut să-l facă pe Scott (Fitzgerald) să-și piardă mintile.”[1]

Dacă voi scrie vreodată o carte despre vin, acesta ar fi pasajul cu care îmi doresc să se deschidă. Hemingway surprinde în câteva cuvinte rostul vinului, o băutură pentru cei care lucreză pământul, și pentru cei care se roagă, pentru cei care iubesc natura, pentru gurmanzi și pentru cei în căutare de inspirație. E o băutură care îndeamnă la simplitate și care a a ajuns paradoxal, inaccesibilă în momentul în care planeta a început să producă mai mulți litri decât poate bea.

Am descoperit de curând, o carte dedicată gurmandului Hemingway, o încercare de a reface rețetele felurilor de mâncare, unele dintre ele clasice, care apar în literatura lui Ernest Hemingway. Cartea lui Craig Boreth e un compendiu de rețete și de pasaje culinare atent culese. Dacă aveți talent de bucătar, poate veți încerca tocana de iepure a lui Pilar din “Pentru cine bat clopotele” sau celebrul sandviș Muntele Everest. Mie însă, cartea mi-a făcut o mare poftă să citesc și să recitesc literatura lui Hemingway, dintr-o perspectivă nouă, cea a vinului.

Asemeni scriitorului, personajele sale sunt băutori, cunoscători, și iubitori de excese bahice, dar vinul nu este nimic mai mult decât o băutură cotidiană, la îndemâna oricui și care se servește într-o ordine bine cunoscută de toată lumea. E poate surprinzător, dar Hemingway nu a fost un poet al vinului, ci un băutor pasionat, un cunoscător al vinurilor și mâncărurilor potrivite, consumate în cantități neortodoxe, într-o perioadă în care vinul bun era ieftin, iar asocierea lui cu mâncarea nu însemna sofisticare, ci bun simț. Și nici nu e nevoie de mai mult de două propoziții precum cele de mai jos, ca să-ți poți imagina gustul, dar și iluzia, sărbătorii fără de sfârșit:

“Am servit prânzul sus la Botin. Este unul dintre cele mai bune restaurante din lume. Am servit purceluș de lapte fript și am băut Rioja Alta. (…) Am mâncat o masă îmbelșugată și am băut trei sticle de Rioja Alta.”[2]

”[1]Ernest Hemingway, Sărbătoarea Continuă, Editura Polirom, pag 118

”[2]Ernest Hemingway, Fiesta, Editura Polirom, pag 245

PS. Din păcate, traducerea cărții din engleză are destule erori, cele mai multe datorate faptului că  traducătorul a ales să traducă de unul singur pasajele literare – ce-i drept multe- în loc să apeleze la cele din cărțile deja traduse și publicate.

Leave a Comment

Filed under poeții vinului

Bordeaux – ca într-un film cu Alain Delon

Din când în când, mi se face poftă să beau un Bordeaux matur, așa cum mi se face dor să revăd un film polițist cu Alain Delon. Într-unul dintre ultimile filme pe care le-am revăzut îmi amintesc de o scenă în care Alain Delon în rolul polițistului îi toarnă inculpatului încătușat un vin de Bordeaux într-un pahar de apă.

În Franța anilor 60- 70, veți descoperi în filmele perioadei, vinul nu se bea din pahare cu picior și nici nu se decantează. De fapt, am realizat cu ocazia degustării de Bordeaux-uri mature organizată de Ciprian Hareț că putem vorbi nu numai de impactul anului/climei asupra vinului, ci și de o anumită stilistică a perioadei în care a fost făcut. Vinul e un tovarăș  fidel al stilului nostru de viață, al aspirațiilor și gândurilor noastre, iar degustarea de Bordeaux-uri din zone diferite, mi-a trezit acestă idee anume că vinul ar putea fi subiectul excelent al unui studiu antropologic.

Am degustat: Domaine de Chevalier 1996 (Pessac-Léognan), Château Potensac 1990 (Médoc), Château La Lagune 1988 (Haut-Médoc), Château Laroque 1975 (Saint-Émilion), Château D’Issan 1970 (Margaux), Château Mouton Baron Philippe 1970 (Pauillac), Vieux Château Certan 1997 (Pomerol), Château Montrose 1994 (Saint-Estèphe), Château D’Arche 1999 (Sauterne).

În ceea ce mă privește, vinurile din anii 70 au fost regalul acestei degustări. Este drept că 1970 este recunoscut a fi un an bun în Bordeaux, dar e greu de crezut că după 45 de ani, un vin se mai poate exprima cu o prospețime ce poate pune în dificultate un vin cu 20 de ani mai tânăr. Și totuși așa a fost.

Cel mai bun vin al serii, Château D’Issan 1970, a avut o culoare intensă, strălucitoare și un parcurs gustativ atât de echilibrat încât vinul merita să fie contemplat mai degrabă ca o plăcere estetică. Abia acum am înțeles de ce zona Margaux este atât de apreciată de cunoscători.

Vinul meu preferat din Bordeaux rămâne însă, Château La Lagune, un vin senzual, cu un plus de carnație și de forță, pe care îl asemăn cu un hohot de râs zglobiu.

Dincolo de plăcerea de a surprinde nuanțe și diferențe subtile între vinuri făcute cu măiestrie, degustarea a fost un prilej de a pune față în față vinuri vechi de 20 – 26 de ani cu vinuri vechi de 40 – 46 ani, și ceea ce m-a surprins a fost constatarea că, deși vinurile de Bordeaux păstrează caracteristici unitare după care pot fi recunoscute chiar și în orb, există o evidentă diferență între vinurile făcute acum 40– 45 de ani și cele produse cu 20 de ani după ele. O diferență care ține și de tehnologia tot mai avansată, de normele în schimbare – vinurile din anii 70, de exemplu, au cantități mai mari de sulfiți-  dar cu siguranță și de viziunea fiecărei generații de oenologi asupra gustului unui vin bun.

Această viziune pare să se fi schimbat în ultimii 20- 30 de ani. Vinurile din anii 90, deși au beneficiat de tehnologie și de norme sanitare bine implementate, par mai facile, mai grăbite, mai făcute să placă. Este vinul martorul tăcut al schimbărilor profunde din viața noastră, al modului în care ne-am repoziționat valorile ? O întrebare la care cred că merită să reflectăm.

Leave a Comment

Filed under drinking in good company

Prin Bucureștiul cu parfum de Chardonnay

-interviu cu Dana Grigorcea-

Prietenia mea cu Dana pare coborâtă din romanul lui Costantin Țoiu ” Căderea în lume”, în care cele două personaje – în realitate Constantin Țoiu și prietenul lui Jurgea-Negrilești- se plimbă povestind prin Cartierul Dorobanți. De câțiva ani încoace, eu mă plimb cu Dana, sporovăind prin cartierul Cotroceni, învăluite în parfumul nostalgic al teilor copilăriei noastre. Și nu cred că mi-aș fi dat seama de această asemănare, dacă Dana nu ar fi scris o carte despre București.  În viața de zi cu zi, Bucureștiul e de cele mai multe ori un oraș mohorât, cenușiu și care cam pute. Atunci când îl străbat împreună cu Dana se transformă într-un spațiu plin de culoare. Săptămâna trecută când ne-am plimbat ultima oară la ceas de seară, ne-am întrebat cum ar fi dacă am sări gardul arenelor BNR ca să ne plimbăm printre platanii guvernatorului și să protestăm împotriva faptului că parcul arenelor nu e deschis publicului.

©Ayse Yavas

©Ayse Yavas

Dana Grigorcea locuiește la Zürich și scrie în limba germană. A publicat două romane “Baba Rada”(2011) și “Sentimentul primar al nevinovăției (2015) și o carte pentru copii “Mond Aus!”(2016). Am profitat de prezența ei la București pentru lansarea cărții în limba română, pentru a discuta despre cărți și vinuri.

Cartea ta, „Sentimentul primar al nevinovăției” este în primul rând o carte despre București, despre Bucureștiul atemporal al copilăriei și din acest punct de vedere se înscrie într-o serie bine definită a literaturii române moderne, de la nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade, la romanele lui Constantin Țoiu. E nevoie să fii departe de București ca să scrii mai ușor despre el?

Bucureștiul despre care am scris de la distanță este orașul despre care am ales să scriu, simbolul unei apartenențe, un loc pe care mi se pare că-l regăsesc în toate locurile unde mă simt acasă, de exemplu, la Zürich. De la distanță ai o privire de ansamblu și fiind în altă parte ai termeni de comparație. Departe de agitația cotidiană, se conturează poate mai bine harta emoțională. Sau ca să formulez în limbajul de-aici de pe site: Impresiile de la fața locului fermentează, se decantează, apoi se maturează…

Dana Grigorcea

Tradusă la sfărștiul acestui an și publicată la editura Humanitas, cartea a fost promovată la târgul Gaudeamus și printr-o serie de serate literare la București, Brașov, Timișoara și Cluj. Cum a fost întâlnirea cu cititorii din România?

Altfel decât în spațiul german. Seratele literare din România sunt evenimente festive. A fost emoționant, am primit și flori – unele chiar de culoarea coperții mele. Am fost prezentată peste tot de critici literari foarte ageri la minte, culți, spumoși, a fost o plăcere să-i ascult. La seratele din Elveția, Germania și Austria se vorbește mai puțin, autorul citește din carte cam 45 de minute. În România nici nu mai e nevoie sa citesti, ai critici care-ți citează liber pasaje întregi. La Cluj de exemplu, Florin Bican a citat un pasaj erotic, cu mare acuratețe. Am încercat să-l întrerup, dar până la urmă a avut dreptate: Era un pasaj central. Publicul român nu trebuie subestimat. Apoi am fost surpinsă că lumea cumpără mai multe cărți deodată, ca să dea și cadou, asta am mai observat în Brazilia și în Rusia. În Europa de vest cumperi în general o singura carte, pentru un prieten, și o citești și tu înainte să i-o dai. La evenimentul din Cluj, au venit la mine un domn și-o doamna în vârsta, foarte în vârsta, ieșiți din timp. Iar domnul s-a aplecat către mine și mi-a spus că a fost o bucurie să ne asculte, „o mare bucurie intelectuală” și m-a intrebat dacă „se împart cărtile”. Zic „sigur că da, poftiți.” Așa că le-am semnat o carte pentru ei și una pentru domnul doctor, „că și dânsul citește cu plăcere.” Am vrut să le-o plătesc eu înainte să treacă pe la casă, dar, prinsă într-o alta discuție, i-am văzut cum trec pe lângă librar și că librarul le zâmbește și dă din cap.

das-primare-gefuhl-der-schuldlosigkeit

Prima ediție a cărții, în limba germană, care a apărut în 2015, are pe copertă o poză cu Pasajul Villacrosse. Mi-a plăcut mai mult acea copertă. De ce nu ai păstrat-o?

Coperta cărtii germane a fost alegerea editurii, eu am zis doar s-o facă verde, pentru că mi-a amintit de un film cu Belmondo și Catherine Deneuve, „La Sirène de Mississipi” și de ultima frază a lui Bébel din film: „C’est une joie et une souffrance.”

Coperta cărții de la Humanitas am ales-o eu din două propuneri – a doua propunere era un desen naiv cu blocuri colorate. Așă că am ales-o pe asta cu celule de creier. Acum sunt curioasă cum va fi estetica celorlalte edituri: Traducerea în engleză, de exemplu, apare la o editură mare din India.

 În Elveția, cărțile și vinurile mi s-au părut accesibile ca preț, chiar și pentru bugetul unui turist român. Cum arată piața cărții de limbă germană ? Este subvenționat prețul cărții ? Sunt tirajele mai mari decât la noi?

În Elveția nu se subvenționează doar cărți și vinuri: Să vezi cașcavalurile ce subvenționate sunt! Sigur că tirajele de carte sunt mai mari ca cele din România, dar și populația din spațiul german e mai mare. Apoi și procentajul de cititori din rândul populației e mai mare. O editură trimite criticilor literari cartea cu trei sau patru luni înainte de apariție, cu un „blocking period”, iar când apare cartea pe piață, apar la fix și toate recenziile. Apoi literaturii îi este alocat mult spațiu de emisie la posturi de radio și la televiziuni. Mai sunt și premii de rezonanță, care popularizează o carte, spre exemplu premiul 3sat pe care l-am primit în direct la postul de televiziune cultural al celor trei țări de limbă germană: Am ajuns pe val, am primit oferte de la o mulțime de agenți literari, a fost ca la bursă. Dar până la urmă am rămas tot la editura mea din Elveția. Șefa editurii e vecina mea de cartier, o persoană fină, cu care-mi place să ies la o cafea sau la un pahar de vin.

 În roman, povestești despre viile de la Valea Călugărească. Știu că ești proprietară de vie la Valea Călugărească. Care e povestea viilor tale?

Povestea viilor mele seamănă mult cu povestea pe care o spun în carte: Podgoria care mi se cuvenea i-a fost atribuită fiului primarului din localitatea vecină, pentru că era din partea locului, pe când familia mea plecase. Ni s-a dat o podgorie la fel de mare, cu același soi de vie, din același an, ni s-a spus că și dealul are aceeași înclinație cu dealul nostru, și aceeași luminozitate, cu mult soare. Doar că lipseau șpalierii și sârmele, care au fost furate și vândute la fier vechi. În realitate e o poveste tristă, despre jaf și dezrădăcinare. Acum avem teren de pășune și niște sticle de vin de Ceptura. Dar în carte povestea ia o turnură mai nostimă, de la Valea Călugărească se ajunge la Viena, în viile de la Grinzing.

Vinurile preferate?

Am multe vinuri preferate, mai multe decât prilejuri să le beau. În Elveția și Austria există un foarte frumos obicei, de-a se oferi scriitorilor la câte o serată literară mai importantă două sticle de vin bun. Așa am descoperit vinurile din Valais – de mare senzație e vinul alb Petite Arvine Saillon Grand Cru 2015, AOC Valais Cave Corbassière – și vinurile din Wachau, Grüner Veltliner. Nașul nostru de cununie de la Zürich e negustor de vinuri și aduce vinuri roșii din Portugalia, de exemplu Medeiros Special Selection 2013, Vinho Regional Alentejano: După ce le beau, am impresia că aș putea cânta fado.

Toamna asta, la un festival de literatură de la Innsbruck, am descoperit că sunt rudă cu doamna Ileana Kripp a minunatelor vinuri Stirbey și de drag, pentru că am descoperit în Ileana Kripp o persoană fermecătoare, am mai băut niște vin roșu de la Drăgășani, Cabernet Sauvignon 2008. L-aș tot bea! Iar săptămâna trecută, când am fost în România la lansarea cărtii, am băut spumantul din Crâmpoșie.

Cât de importantă e pentru tine eticheta vinului? Ai cumpăra o sticlă de vin doar pentru că îți place eticheta?

Eu îmi propun să nu mă uit dupa etichete, merg chitită să iau ce mi-am propus de acasă. Asta-mi spun și la librărie, nu ma uit după copertă. Cu o carte e mai ușor, pentru că o mai rasfoiești, mai citești prin ea, dar dacă-ți place o etichetă de vin e mai complicat: Rămâi în fața raftului și cauți vinul pe internet, iar la urmă ești deprimat de atâta citit și nu mai deosebești părerea unui bonviveur cu gusturi rafinate de o reclamă plătită.

Care e criteriul după care te ghidezi când cumperi vin ?

Cumpăr vinuri pe care le-am băut la alții cu plăcere, ca să-mi prelungesc plăcerea și acasă. Cumpăr vinuri din regiuni noi, ca să trăiesc puțin în tradiția locului – așa am descoperit vinurile roșii georgiene – și cumpăr vinuri recomandate de prieteni pe care-i știu cu gusturi bune. Cred că gustul pentru un vin bun e semnalat și de alte gusturi bune: pentru mâncare gustoasă, pentru o muzica bună, pentru o carte bună, în general pentru tot ce ne surprinde plăcut si ne face să persistăm în rafinament.

7 Comments

Filed under generaţia mea şi vinul: interviuri

Tradiție și simplitate: Louis Latour

La sfârșitul lunii septembrie, am avut ocazia să particip la o prezentare de portofoliu Louis Latour, prin amabilitatea Cramelor Recaș, importatorul vinurilor Louis Latour în România. Burgundia e o zonă viticolă specială, nu numai pentru personalitatea vinurilor sale, cât și pentru faptul că e o ilustrare fidelă a legii comerciale a cererii și a ofertei.

User comments

Din prezentarea, extrem de concisă, agreabilă și bine structurată a reprezentantului Louis Latour Patrick Finance am reținut următoarele date: Vinul produs în Burgundia are o clasificare de calitate în patru trepte- Appellation Régionale, Appellation Village, Appellation Premier Cru  și ultima și cea mai valoroasă, după cum sugerează și numele, Appellation Grand Cru. Prețul vinului burgund însă e un aspect strict legat de cantitatea produsă. 60% din vinul produs în Burgundia intră sub incidența clasificării Appellation régionale în timp ce doar un procent infim  1-2% este demn de mențiunea Grand Cru. Privită sub acest aspect, cursa Burgundiei e una singulară în lumea vinului: calitatea maximă și în același timp cantitate maximă. În anii în care recoltele sunt reduse cantitativ, (cum s-a întâmplat în acest an)  prețul vinului urcă vertiginos. Din acest motiv n-o să prea găsiți pe etichetele burgunde de Chablis mențiuni de tip vieilles vignes /vii vechi și nici n-o să auziți prea multe povești despre recolte de 2- 4 tone la hectar. Vârsta medie a viilor la Louis Latour este de 30 de ani. După această vârsta viile sunt progresiv înlocuite, tocmai din nevoia de a menține o cantitate constantă la hectar, și pe cât posibil același număr de sticle de la an la an.

aligote-burgund

Vire -Clesse Cote Maconnaise

User comments

Unul din obiectivele degustării a fost acela de a scoate în evidență personalitatea vinurilor și caracteristicile lor diferite în funcție de terroir. Am degustat vinuri albe din același an, 2014, din zone cu apelațiuni diferite, precum și câteva Beaujolais-uri și un Pommard.

În primul rând, a fost foarte interesant de remarcat că, indiferent de apelațiune, de AOC-ul de pe etichetă, toate vinurile degustate erau foarte bune. Mi-au plăcut mult Chablis-ul Montmains și Pommard-ul, dar aș bea oricând cu mare plăcere vinurile mai simple, dar foarte gustoase ca Aligote-ul de Burgundia sau vinul alb de Mâcon, mineral și alert.

Această degustare a fost încă un prilej de reflecție pe tema nostalgiei pe care mi-o provoacă vinurile din zonele prin care am călătorit pe vremurile când vinul nu reprezenta încă un subiect de interes pentru mine. Odată cu chardonnay-ul din Viré-Clessé s-au revărsat în pahar și amintirile din timpul șederii mele la Tournus, de acum aproape 20 de ani. Mi-am amintit de menhirele burgunde, de bisericile romanice din secolul al- XII-lea și de mustăciosul de la tutungerie care nu s-a interesat dacă am vârsta legală pentru a cumpăra tutun, ci m-a întrebat foarte amabil cum mă cheamă și la cine stau în sat. Probabil că nici o altă zonă a Franței nu este atât de conservatoare în demersul ei “de a păstra cu sfințenie un loc într-un nume”, așa cum spune Roger Scruton și atât de încăpățânat legată de spațiul pe care îl locuiește. Diversitatea vinului burgund rezultă din aceast stil de viață străvechi și simplu.

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

În vizită la Miniș

Una dintre cele mai grele întrebări la care a trebuit să răspund, în calitate de pasionat de vin este legată de zonele viticole ale României: Care sunt viile “de terroir” din România ? O întrebare ce ar trebui adresată, mai degrabă, specialiștilor și care ar merita un studiu aprofundat, mai ales în contextul schimbărilor climatice. Și poate pentru că memoria are un cuvânt greu de spus asupra identității, cred că acest demers ar trebui să înceapă de la studiul istoriei podgoriilor și de la delimitarea geografică a anumitor tipuri de microclimate.

Ăsta e unul dintre motivele pentru care am acceptat invitația de a vizita Crama Balla Géza. Podgoria Miniș- Măderat are o istorie de mai bine de o mie de ani și are o experiență  de aproximativ cinci secole în cultivarea a două soiuri de strugure care se identifică astăzi cu această zonă: Cadarca de Miniș și Mustoasa de Măderat.

cadarca-de-Miniș

Atât Mustoasa cât și Cadarca dau vinuri lejere, fructate și ușor de băut, dar care pot fi asociate cu ușurință cu preparate culinare. De obicei, aceste vinuri nu sunt destinate învechirii îndelungate la sticlă și din punctul meu de vedere, ele sunt făcute să înveselească atmosfera și să fie savurate împreună cu mâncarea. De altfel, la petrecerea de la crama, cadarca mi s-a părut cea mai potrivită alegere pentru a acompania un purceluș de lapte la proțap.

În ultimii ani, Balla Géza a plantat în solul brun roșcat cu roci vulcanice al dealului și alte soiuri, care au dat rezultate bune: Furmint, Cabernet Franc, Syrah și Fetească Neagră. Dintre vinurile degustate, pe lângă Cadarcă, care rămâne soiul meu favorit din podgoia de la Miniș, mi-au plăcut în special Cuvee David 2013 (cupaj de cabernet sauvignon- majoritar, syrah și fetească neagră) și Cabernet franc 2011.

Crama Balla Geza vazuta din vie

viile de feteasca neagra

feteasca-neagra

muresul-in-zare-la Paulis

din vie

Sâmbătă de dimineață, am avut ocazia să ne plimbăm prin vie, să participăm la culesul feteștii negre și să ascultăm povestea podgoriei. În lumina blândă a începutului de toamnă, am gustat strugurii -unii au și cules- și am admirat Mureșul croindu-și drum în depărtare. Crama Balla Géza o să îmi rămână în memorie asociată cu ordinea care se putea ghici din imaginea satului Păuliș privit din vie, case așezate simetric, cu curți frumos aliniate de-a lungul unei străzi perfect drepte, perpendiculară pe deal, simbol al trăiniciei, al acelor rădăcini de la care ne revendicăm cu toții și a formelor bine construite în care atunci când pui și suflet devin frumoase.

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

Alandala la Sandalandala

N-am mai fost pe litoralul românesc în sezon de vreo 6-7 ani, dar în acest an, am cedat tentației de a vizita un camping nou în VamaVeche: Sandalandala. Nu a fost o decizie inspirată și m-am hotărât să vă povestesc aventura noastră pentru că nu e prima dată când văd locuri frumos construite, muncite, haios branduite, la care au lucrat profesioniști în domeniu care, după lansare, sunt lăsate pe mâna unui management nepăsător și a unui personal neinstruit și nepoliticos. E mare păcat pentru că locul e frumos și bine împărțit din punctul de vedere al funcționalității între zona de campare, de masă, de agrement- etc  și mai ales e curat. O premieră pentru Vama Veche!

Din păcate, cu excepția curățeniei, multe din lucrurile cu care se laudă pe website nu există în realitate. În primul rând, campingul nu ar trebui să găzduiască mai mulți oameni decât poate gestiona. Noi am ajuns într-o sâmbătă seară, și la recepție, ne-a întâmpinat o delegație de tineri care se plângeau personalului campingului că nu este apă caldă. “Da, nu este, le-a confirmat amabil, fata de la recepție. Panourile solare nu fac față. Sunteți prea mulți. Mai încercați în 2 ore.” Reclamanții au plecat cu coada între picioare și în fața privirii mele ușor perplexe, presupun, fata de la recepție a adăugat cu mândrie: “Weekend-ul ăsta sunt 400, dar săptămâna trecută în weekend-ul prelungit am avut 900 de persoane.”

Mi-am adus aminte de anii 1993- 1994 când în Vama Verche nu exista apă curentă, dar se putea campa pe plajă, fară bani. Acum prețul unei șederi la un camping concept cum este Sandalandala este de 120 de ron pe noapte pentru un cort de 4 persoane. Adică exact prețul la care puteți închiria o cameră- cu apă caldă !- la gazdă. Nu-i cam mult? Pe website-ul Sandalndala acest preț este definit ca fiind “costul fericirii”.

Și poate că prețul ar fi acceptabil dacă serviciile oferite de restaurant n-ar fi un dezastru. Sâmbătă seara, în timp ce se desfășura o degustare de vin și priveam încântată că pe fiecare masă erau pahare și lumea bea vin, ne-am hotărât să cerem și noi la bar, două pahare de sauvignon blanc de la Liliac, ca să intrăm în atmosferă. Când am ajuns cu ele la masă, am constat că într-un pahar aveam sauvignon și în celălalt aveam fetească. Mă rog, era tot vin alb, același brand, ce rost mai avea să mă duc la barman să-i explic care e, totuși, diferența. Și bine că nu m-am dus…

Luni dimineață 80 % dintre cei campați la Sandalandala au plecat, în restaurant nu erau mai mult de 3 mese ocupate, așa că ne-am făcut curaj să încercăm mic dejunul. Existau 4 variante de mic dejun standard – un ceai de fructe, un croissant, o omletă sau ochiuri, 2 felii de pâine, unt și gem- la prețuri între 17 si 22 de lei. Singurul lucru care presupunea posibilitatea vreunei opțiuni era omletă sau ochiuri, ceaiul nu putea fi decât de fructe de pădure, gemul la fel. În fine, au venit frumos așezate pe platouri de lemn.  Omleta era rece. I-am spus chelnărului că omleta este rece. A ridicat din umeri a neputință și a zis: “Îmi pare rău, dar așa a făcut-o bucătarul de dimineață.” !!? Ceaiul de fructe avea gust de gumă de mestecat, așa că l-am rugat pe chelnăr să-mi aducă un expresso dublu de la bar. Omul s-a uitat la mine neîncrezător și m-a întrebat: “Adică, vreți un expresso dublu în aceeași ceașcă ?” O întrebare metafizică la care trebuie să recunosc nu mă gândisem și la care poate aș fi râs dacă era altul contextul.

Luni seară, în jur de ora 23:00, când ne-am reîntors în camping, doi băieții strângeau de zor corturile rămase goale. Unul dintre ei scosese o boxă, pe peluză, chiar în fața cortului nostru, din care se scurgea la volum mare muzică electronică. L-am rugat să o închidă, explicându-i că trebuie să adoarmă copiii înainte de miezul nopții când, ca la un semn cu o bagetă magică, toată muzica amestecată de la barurile de pe plajă, reverberează în camping. Vizibil supărat de pretențiile mele, mi-a spus că, pentru că am copii mici, o să o dea mai încet. Am insistat să o închidă. A plecat bolborosind niște adjective pe care nu le pot reproduce și a mutat boxa în cealaltă parte a peluzei. În timp ce cugetam dacă merită să plec în căutarea managementului căruia să-i explic că am plătit totuși pentru un loc de dormit și să-i sugerez că ar fi mai util să-și doteze personalul meloman cu niște căști, au mai ieșit câțiva oameni din corturile vecine și boxa a fost închisă. A doua zi de dimineață, am întâlnit-o pe doamna de la recepție – care e tot timpul pe acolo și despre care am presupus că face parte din managementul campingului sau poate e chiar proprietara-  și am întrebat-o dacă e o constantă a campingului faptul că muzica de la barurile de pe plajă, amplificată, ca într-o pâlnie, e proiectată în camping și se aude în fiecare zi până la 5- 6 dimineața. Oare patronii barurilor respective știu asta? Răspunsul a venit prompt în cel mai tradițional stil românesc și a fost motivul pentru care am scris acest articol:  “Așa e la Vama Veche! Ați vrut la Vama Veche, asta e !”

Am cedat așadar în fața evidenței faptului că Vama nu mai e un loc pentru mine și am înțeles cu această ocazie de ce în zilele de vineri și sâmbăta la miezul noptii se merge cu mașina bară la bară pe sensul de mers de la 2 Mai la Vama Veche. Vama nu mai este un loc unde merită să dormi, să mănânci și să bei bine, ci unul în care doar să te îmbeți și să dansezi pe mese, cu servicii scumpe și proaste, dar cu distracție care lipsește din alte locații ale litoralului românesc. Departe de mine gândul de a condamna beția și dansul pe mese, doar mi-am petrecut toată perioada studenției în Vama Veche, dar atunci de ce să marketezi Sandalandala ca un loc fain, cu bibliotecă, vinuri alese și design ?

2 Comments

Filed under nu încerca să faci asta cu vinul

Prețul Bordeaux-ului, între critica de vin și matematică

Am descoperit de curând, într-o carte despre statistică, un articol foarte interesant dedicat vinului. Cartea este “Thinking Fast and Slow” de Daniel Kahneman și o recomand cu căldură tuturor celor care sunt interesați să descopere straniul mecanism al minții umane. Într-unul dintre capitolele în care autorul demonstrează că, de cele mai multe ori, formulele sunt mai sigure decât intuițiile și senzațiile, se discută teoria lui Orley Ashenfelter privind viitoarele prețuri ale marilor vinuri din Bordeaux și, implicit, rata de rentabilitate în stocarea acestora.

În 1986, Orley Ashenfelter, profesor de economie la Princeton și iubitor de vinuri, creează un newsletter dedicat analizei vinurilor bune – Liquid Assets. The International Guide to Fine Wines. În acest newsletter publică un studiu al pieței vinurilor din Bordeaux și inventează o formulă bazată pe statistică, în încercarea de a ghici cu cât va crește în timp prețul fiecărei noi recolte de Bordeaux grand cru classé.

Este cunoscut faptul că vinurile obținute din aceeași parcelă diferă de la an la an, datorită condițiilor climatice, iar grand cru-urile bordoleze au nevoie de cel puțin 10 – 15 ani ca să ajungă la nivelul maxim de calitate. În același timp, prețurile vinurior vechi din ani diferiți, variază foarte mult, uneori nejustificat, diferența de preț dintre doi ani succesivi de recoltă ai aceluiași vin poate să fie de la câteva sute la o mie de euro. Orley Ashenfelter susține că de cele mai multe ori, grand cru-urile din anii mai slabi de recoltă ies pe piață la prețuri prea mari, în timp ce vinurile din ani mai buni pot avea un preț bun, mai ales ca valoarea acestor vinuri va crește în timp.

Dar cum putem recunoaște o recoltă bună la apariția ei pe piață ? În mod tradițional, acest rol revine specialiștilor și criticilor de vin care degustă aceste vinuri en primeur, atunci când sunt foarte tinere, și le evaluează cu puncte Parker. De asemenea, o recoltă bună este rezultatul întrunirii unor condiții meteorologice ideale, ploi suficiente primăvara, veri calde și fără multă ploaie, etc.

Teoria lui Orley Ashenfelter însă, retrogradează importanța degustării vinului en primeur, în favoarea datelor meteorologice ale anului de recoltă. El analizează grand cru-urile bordoleze din anii 60, atât din punct de vedere al prețurilor de licitație cât și din punctul de vedere al climei anului de recoltă și consturiește o formulă care prevede prețul unui grand cru bordolez- de o anumită vechime și de la un anumit producător- în funcție de trei coordonate meteorologice ale anului de recoltă:

  1. temperatura medie din sezonul de creștere și coacere a strugurilor
  2. cantitatea de ploaie din perioada culesului
  3. precipitațiile totale din iarna anterioară

bordeauxwine

Această formulă furnizează previziuni de preț cu zeci de ani în avans. Orley Ashenfelter  a revenit după 10 ani cu o versiune actualizată a ceea ce s-a numit “ecuația Bordeaux”, în 1995 și  apoi încă o dată în 2008. Formula lui s-a dovedit extrem de precisă, corelația dintre predicțiile sale și prețurile reale în piată este de peste 0.90.

Cu toate astea, criticii de vin nu s-au arătat foarte interesați de ecuația lui Ashenfelter. Robert Parker, cel mai influent critic de vin din lume, a numit-o “o metodă neanderthaliană de a privi vinul”. Să fie criticii supărați pe faptul că – datele meteorologice fiind accesibile tuturor – “știința” vinului devine la îndemâna orcui ?

Îmi place să cred că orice băutor pasionat de vin poate recunoaște caracteristicile unui vin bun atunci când vinul este tânăr și că rolul criticului de vin e acela de a situa vinul într-un context – al anului, al soiului de sturugure, al podgoriei. Totuși, în cazul în care sunteți interesați să cumpărați vin pentru învechire ar fi mai bine să studiați condițiile meteorologice ale anului de recoltă și teoria lui Orley Ashenfelter.

2 Comments

Filed under tot ce trebuie să ştii despre vin

Ce face anul din soiuri

Week-end-ul trecut a fost sărbătoarea Cramei Stirbey, un eveniment la care merg în fiecare an, începând cu 2012. Cu ocazia celei de-a treisprezecea ediții, am fost răsfățați cu o degustare de vinuri din 2010, unul dintre cei mai buni ani de recoltă de la Stirbey. Rar am avut ocazia să particip la o degustare orizontală, cu șapte vinuri românești, monocepage, din soiuri diferite, din același an de recoltă, care să fie toate atât de reușite. De obicei, în funcție de clima anului de recoltă, unele soiuri se exprimă mai bine în vin, altele, din contră, sunt mai șterse, mai timide.

degustare orizontală 2010

2010 a fost un an mai rece, cu multă ploaie, mai ales pe timpul verii, dar cu o evoluție climatică mai lentă ce a reușit să imprime vinurilor, după 5 ani de învechire în sticlă, o profunzime aromatică, o claritate a gustului, o ținută și o complexitate pe care rar am întâlnit-o, mai ales în cazul soiurilor tradiționale românești. În plus, toate aceste vinuri, atât cele albe cât și cele roșii, erau foarte proaspete și cred că vor putea fi băute la fel de bine și peste 5 – 10 ani. Iar rose-ul, cu o aciditate incredibilă, de abia acum e bun de băut.

Am degustat Fetească regală 2010, Sauvignon blanc 2010, Tămâioasă românească vinificată ân sec 2010, Rose 2010, Novac 2010, Negru de Drăgășani 2010 și Cabernet sauvignon 2010. Deși vinurile cramei Stirbey sunt vinurile românești pe care consider că le cunosc cel mai bine, pentru că am băut aproape toate soiurile, din toți anii de recoltă din 2003 încoace, tot mai găsesc câte un vin care să mă surprindă. Pe lângă novac, despre care am mai scris, marea surpriză a fost feteasca regală – cel mai fin și expresiv vin al degustării.

Feteasca regală, 2010, Prince Stirbey  e un vin suav, dar complex, cu arome florale, dar și subtile nuanțe de alune prăjite amplificate de efectul învechirii la sticlă. Corpul vinului e lejer și onctuos în același timp, o dualitate datorată pe de o parte acidității bune, taninilor tipici acestui soi și pe de altă parte învechirii la sticlă. Viile de fetească regală de la Stirbey au între 35 și 40 de ani, iar strugurii au fost vinificați în cuve de inox fără drojdii selecționate. Feteasca e un soi care fermentează greu și o perioadă lungă, mai ales atunci când e vinificat cu drojdii naturale. Oliver Bauer spunea că, de exemplu, feteasca regală 2015 s-a oprit din fermentație după 78 de zile. La asemenea caracter și nazuri nici nu e de mirare de ce a fost numită așa. (La masterclass-ul dedicat feteștii regale, susținut de Zoltan Kormos la ReVino, am aflat că la început feteasca regală – originară din zona Daneș- se numea dănășeană, denumirea de fetească regală fiind mai recentă).

Având în vedere prestanța și expresivitatea feteștii regale, a novacului și a negrului din 2010, Crama Stirbey se poate lăuda nu doar cu reînnodarea unei tradiții cât și cu restaurarea reputației soiurilor românești.

După 14 ani de la prima recoltă, cred că secretul vinurilor Stirbey se află în continuitatea muncii în echipă, în pasiunea pentru vin a celor care lucrează de 14 ani acolo, în întâlnirea fericită dintre proprietarii Ileana și Jakob Kripp, un viticultor cu experiență în cultivarea soiurilor de struguri românești, Dumitru Nedeluț și un oenolog cu viziune pe termen lung, crescut în cramele rieslingului de Rhin, Oliver Bauer.

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

Când cumpără consumatorul numele vinului?

De-a lungul timpului, am citit mai multe articole în care specialiști în branding și oenologi în vizită în România, susțineau că vinul are nevoie de un nume sonor și că nimeni nu va cumpăra un vin pe care nu știe să-l pronunțe.

Eu cred că lucrurile în piața vinului sunt mai complexe. În primul rând, afirmația de mai sus nu e valabilă în piețe mature, unde vinul este privit ca expresie a unui loc  pe care îl poți înțelege gustându-l, a unui areal pe care ar trebui să fii capabil să-l recunoști și să-l numești. Deși etichetele burgunde, de exemplu, sunt extrem de complicate și greu de pronunțat uneori, mă îndoiesc că se va grăbi cineva vreodată să le schimbe. Pentru că ceea ce face dezirabil vinul este în primul rând renumele său, al zonei, al producătorului, al calității.  Și în cele din urmă îmi place să cred că un lucru de calitate își va permite întotdeauna o audiență capabilă să îl pronunțe.

Pe de altă parte, România nu poate beneficia încă de acest avantaj pe care ți-l oferă tradiția. S-a replantat masiv cu soiuri diverse, unele fără nici un fel de istoric în zona respectivă, și nu are la nivel instituțional o comunicare eficientă a acestui istoric nici măcar în piața românească. Varianta clasică de a da vinului numele viei nu prea funcționează, iar găsirea unui nume de vin e o treabă la fel de complicată, și într-un fel de personală, precum e și botezarea copiilor. Lumea vinului, ca și cea a numelor de botez, e supusă trendurilor. Gheorghe, Ion și Vasilica au fost înlocuite în ultimele decenii cu Luca, Matei, Sofia și Alexia. Tot așa Premiat a fost înlocuit de Primus, Primordial și Nativus. N-aș putea spune că apreciez această obsesie latinistă prin care trece vinul românesc, dar atâta vreme cât vinul din sticlă e bun și are un preț decent, poate că nu ar trebui să ne pese cum îl cheamă.

Și totuși dacă faci un vin bun, n-ar fi de dorit să-l faci și frumos ? Să-i dai un nume care să fie mai mult decât o înșiruire de litere sonore, care să  aibă o semnificație, o poveste, un de ce ?

Din punctul ăsta de vedere, mi se pare că cel mai frumoase, mai unitare și mai coerente, nume de vinuri românești le deține Crama Oprișor. Favoritul meu este Smerenie. Cu greu s-ar mai putea găsi un cuvânt românesc mai potrivit să situeze vinul în contextul lui originar. În plus, pentru mine acest vin are o dualitate, o ambiguitate a sensului cu care mă delectez de fiecare dată când deschid câte o sticlă, dintr-un an mai vechi sau din ultima recoltă. E  un vin smerit sau unul care te smerește ?

Totuși, ceea ce trebuie să știe orice băutor de vin e faptul că numele vinului are o valoare pur estetică și nu are absolut nici o importanță dacă îl puteți pronunța corect sau nu. În plus, experiența mi-a arătat că, în foarte multe cazuri, numele vinului  nu prea are legătură cu calitatea lui. Criteriile după care trebuie să cumpărăm vinul, sau mai bine spus să-i alocăm o anume sumă de bani, țin în primul rând de clima anului înscris pe etichetă, de vârsta viilor și de renumele podgoriei/cramei. Și mai ales, principalul lucru pe care trebuie să-l respectați întotdeauna e să gustați vinul și să-l luați dacă vă place.

6 Comments

Filed under nu încerca să faci asta cu vinul

La izvoarele vinului

Dacă vă place să alergați sau să urcați pe munte, cunoașteți cu siguranță senzația de beatitudine care se instaleză după un anume timp de efort prelungit. M-a intrigat întotdeauna magia acestui moment anume pe care îl regăsesc uneori în pinot noir-urile burgunde. Nu știu dacă se datorează aromelor de pământ și de pădure specifice pinot-ului, dar nu am mai întâlnit vreun alt vin care să îmi evoce cu o asemenea acuitate senzația ascensiunii către vârf,  pe o potecă, prin pădure.

Totuși încet, încet, am realizat că această senzație e specifică vinurilor bune, indiferent de soiul de strugure din care sunt făcute. Există ceva brut, fizic, direct, în aroma acestor vinuri, un joc al naturii în simplitatea sa, dublat de un echilibru gustativ fără egal.

rioja

Așa a fost și 1998, Gran Reserva 904, La Rioja Alta. Un vin extrem de proaspăt raportat la cei 18 ani ai săi, care m-a răsfățat cu aromele caracteristice vinurilor din Rioja – coajă de portocală, tutun, piele și condimente. N-aș putea spune despre el că e un vin complex, și deși nu are nici vanilie, nici gem, nici condimente în exces, n-aș putea spune nici că e un vin simplu-  deși așa îl percep eu-  pentru că acest adjectiv, nu știu de ce, sună nepotrivit. Poate că ar fi suficient să spunem că e un clasic al genului din Rioja, menit să fie păstrat preț de vreo 30 de ani. Vă recomand însă să îl gustați dacă aveți ocazia și să vă faceți propria impresie despre simplitatea cu care ar trebui să vi se înfățișeze vinul.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate