Al pan pan y al vino vino

E greu să nu te lași vrăjit de locurile care promit abundență și diversitate culinară, iar în Valencia găsești cu ușurință orice fel de restaurant îți dorești. Într-o excursie de o săptămână am încercat baruri de tapas tradiționale, la colț de stradă sau la malul mării, localul favorit al lui Hemingway, La Pepica, dar și restaurante cu bucătărie modernă, internațională.

Valencia are patru restaurante cu o stea Michelin, iar ceea ce m-a determinat să aleg restaurantul RIFF a fost excelenta listă de vinuri, care cuprinde o incredibilă selecție de riesling din Germania, alcătuită de Paquita Pozo. Și n-aș fi crezut că o să spun asta, dar prânzul la RIFF – un meniu de 35 de euro de persoană sau 60 euro incluzând și asocierea cu vinul – a fost masa cu cel mai bun raport calitate preț din tot ce am încercat în Valencia. Cel mai mult mi-au plăcut aperitivele – sardine cu mango-excelente, tartarul de ton (bonito) și mojama servit alături de o emulsie de roșie, în  pahar, un fel de Bloody Mary incolor și fără alcool. Preparate delicate, subtile, inspirate din bucătăria tradițională valenciană.

Desertul a fost însă cea mai mare surpriză, o reinterpretare a clasicului Arnadi de Calabaza de Valencia, un preparat moștenit de la mauri. Excelent ! De fapt, tot meniul a fost un clin d’oeil, o reinterpretare a preparatelor clasice, locale, un joc în măsură să sporească plăcerea gastronomică.

La categoria barul de la colțul străzii, ne-au plăcut foarte mult Tasca Sorolla, Central Bar și Tienda Beher.

Am descoperit întâmplător, cu două zile înainte de plecare, Tasca Sorolla plimbându-ne prin jurul pieței centrale la miez de noapte. Ne-a plăcut atmosfera și ne-am așezat. Am prins ultima comandă a zilei – bacalao al cava (foarte bun) și am stat de vorbă cu bucătăreasa care se descurca admirabil în cei 2 mp ai bucătăriei, cu cel care lua comenzile și cu vecinii de bar. Am descoperit că cei doi erau proprietarii barului, iar vecinii de bar prietenii lor. Am povestit despre gastronomie în România și în Spania, și despre dificultățile susținerii unui local unde să se mănânce bine. Proprietarul barului a deschis o sticlă de cava și ne-a oferit câte un pahar, explicându-ne că e ultima lui zi de serviciu din sezon. Am ciocnit pentru libertate.

A doua zi la prânz, am trecut din nou pentru o delicioasă porție de melci și de sepionet. La un moment dat barul s-a umplut cu suporterii echipei de fotbal locale și toată lumea părea că se cunoaște cu toată lumea. M-am simțit aproape integrată. Dacă treceți prin Valencia vă recomand acest bar, aflat pe străduțele de lângă Mercado Central.

Tienda Beher e un bar specific cu jamon care se deschide doar seara dupa ora șapte. Am trecut pe aici aproape în fiecare seară pentru o porție de jamon și un pahar de Emilio Moro ( chelnărul ne-a spus din prima zi că vinul de Ribera merge cel mai bine cu jamon). Într-o seară, am împărțit masa de bar cu un cuplu de spanioli în jur de 60-65 de ani, care și-au comandat sandviș cu jamon. Doamna și-a abandonat cu dezinvoltură poșeta deschisă pe scaunul de lîngă mine. Am tras cu urechea la conversația lor. Dezbăteau aprins filmul pe care tocmai îl văzuseră la cinema. M-am gândit la imensa diferență care îi desparte de generația părinților mei.

Cu cât te apropii mai mult de plajă cu atât prețurile cresc și localurile sunt ceva mai turistice. Din tot ce am încercat în zonă vă recomand Bodega Montana, considerat cel mai vechi bar de tapas din Valencia, deschis pe la 1836 de doi vecini care și-au unit garajele ca să vândă împreună vin vărsat. Tapasurile sunt bune, ne-au plăcut sardinele, michirones (un fel de iahnie de fasole), ardeii numiți pimientos de Padron și mai ales ardeii umpluți cu ton alb și vânătă, foarte buni.

Am fost și La Pepica, locul favorit al lui Hemingway din Valencia. Localul e decorat cu pozele tuturor personalităților care au trecut pe acolo și are o terasă cu vedere la mare. Paella nu m-a impresionat, dar calamarii umpluți arătau bine. Apropo, vă mai aduceți aminte de farfuriile optzeciste din hotelurile de pe litoralul nostru ? Ca și Bodega Montana, La Pepica e mai degrabă un local de atmosferă, care povestește despre Valencia din secolul trecut,  un port perscăresc la Marea Mediterană.

 

2 Comments

Filed under gastronomie și taifas culinar

Ecosistemul uman

Eram la Valencia, când liderul catalan, al cărui nume are rezonanța unui vin din Priorat, declara independența Cataloniei și prin oraș oamenii discutau politicos, chiar cu mai puțină însuflețire decât mi s-a părut că pun în dezbaterea meciurilor de fotbal. I-am invidiat pentru lipsa de urgență și de încrâncenare. Farmecul locului vine poate din această ciudată suprapunere dintre orașul universitar, viu și populat, al treilea oraș ca mărime al Spaniei și atmosfera și lumina unui port estival la mare. Sau poate e consecința firească a faptului că Valencia e orașul cel mai bine organizat pe care l-am vizitat până acum. Toți candidații cu pretenții la primăria Bucureștiului ar avea nevoie de o plimbare la Valencia pentru a vedea trotoarele, rigolele, frontul stradal, parcurile orașului. În plus, Valencia nu e un oraș al turismului de masă, iar asta îl face în ochii mei și mai atrăgător.

Dacă ajungeți la Valencia, trei locuri nu trebuie să ratați:

Mercado Central – Piața Centrală, cu arhitectură art nouveau, un paradis cromatic al fructelor și peștilor. Ca în toate vechile și bogatele orașe ale Europei, printre tarabele multicolore, veți găsi cel puțin un restaurant. În Mecado Central există Central Bar al  bucătarului cu o stea Michelin, Ricard Camarena. Aici am mâncat pentru prima dată gambas rojas- creveții stacojii care arată cruzi ca și când ar fi fierți. Nu a fost ieftin, dar măcar am avut șansa să nu stau la coadă. Barul este de obicei plin.

Muzeul de Preistorie și Etnologie – Cel mai frumos muzeu al orașului și poate cel mai personalizat spațiu muzeal din câte am văzut până acum. Senzația asta a fost întărită poate și de shop-ul muzeului în care nu mă așteptau celebrele creioane florentine și caiete și brelocuri cu Van Gogh. Toate obiectele propuse drept suveniruri, de o diversitate remarcabilă, erau reproduceri ale artiștilor locali, după obiecte de ceramică sau bronz descoperite în zonă și aflate în muzeele din oraș. Mi-am cumpărat cercei de matroană romană și o reproducere în bronz, stilizată, după frumoasa statuetă iberică numită războinicul din Mogente (Guerrer de Moixent)

Muzeul are săli dedicate atât paleoliticului, neoliticului și epocii bronzului, cât și culturii iberice și romane, e amenajat cu multă grijă, cu spații interactive, destinate copiiilor, cu cărți de colorat, în care poti repoduce alfabetul fenician sau monedele romane din diferite epoci. Dar cel mai mult mi-a plăcut cafeteria muzeului aflată într-o curte interioară, tip caravan serai, cu intrare liberă. În călătoriile mele prin Europa, mi s-a întâmplat din cînd în când să găsesc spații cu vibrație specială, unde timpul are altă consistență. Îmi place să le colecționez cu grijă. Alături de casa lui Peggy Guggenheim din Veneția, de parcul lui Gabriele D’Annunzio din Gardone Riviera, de grădina labirint de la Villa Pisani din Stra, cafeteria muzeului de preistorie își ocupă locul special pe harta mea sentimentală. Dacă aș locui la Valencia, aș veni aici să citesc.

Muzeul de Ceramică și arte decorative, găzduit de palatul marchizului de don Aguaz, e probabil cea mai cunoscută atracție turistică a orașului.

Duminica muzeul are intrare liberă și localnicii și turiștii vin și pozează  în costume tradiționale. În duminica în care am fost noi, am văzut familii întregi pozând, într-o atmosferă de film de epocă. Pe mine, muzeul mă aștepta cu surprinzătoarea sa colecție de ceramică maură din secolul XII, pe care de altfel îmi doresc să o revăd. Sunt convinsă că băutorul de vin are ceva să-mi șoptească numai mie.

Despre unde să bei și să mănânci la Valencia, voi scrie într-un articol viitor.

2 Comments

Filed under jurnal de călătorie

Vin alb sec de calitate

Când citiți mențiunea “vin alb sec de calitate” pe eticheta unei sticle de vin vă așteptați să aveți în față un vin deosebit, de îmbâtrânire sau toată povestea vi se pare un slogan de marketing ? Aveți curaj să lăsați sticlele în pivniță și să le deschideți după 10 ani ? Ce așteptări avem de fapt de la vinul românesc ?

Îmi pun aceste întrebări de fiecare dată când reușesc să beau câte o sticlă de vin românesc mai vechi. Unele sunt crunte dezamăgiri, iar altele imense surprize. Spre deosebire de alte piețe cu tradiție, la noi vinurile vechi sunt greu de găsit în magazine, singura variantă viabilă pentru a te putea bucura de vinuri mai vechi de 3 ani este de a le păstra în pivnița proprie. Mărturisesc că nu aveam mari speranțe de la această sticlă de Mustoasă de Măderat 2010, pe care o țineam în pivniță. După 7 ani mă așteptam să capete nuanțe oxidative sau să fie descompusă.

Ei bine, vinul a fost neașteptat de bun. Deloc oxidativ, cu corp amplu, susținut de aciditate și cu un postgust lung floral. Vinul m-a surprins cu aromele de miere, polen  și iasomie, – tipice mai degrabă Rieslingului. Fără să fie un vin cu complexitate, mi s-a părut că are un potențial deosebit. Chiar îmi pare rău că am deschis-o și nu am mai păstrat-o câțiva ani.

Culmea e că Mustoasa de Măderat e considerată un soi care dă un vin leger, agreabil, de vară, de băut repede. Ca și în cazul Crîmpoșiei, mă tem că cei care au ajuns la această concluzie nu prea au avut ocazia să bea, vinuri vechi din aceste soiuri de strugure. Cred că merită să dați vinului o șansă să treacă proba timpului, mai ales dacă vreți să înțelegeți caracterul strugurelui. Și mă întreb dacă nu ar fi timpul să reconsiderăm sau să reconfirmăm experimentând ceea ce se spune despre soiurile românești.

2 Comments

Filed under din istoria vinului românesc, vinuri româneşti

Arhitectura în serviciul vinului

Deși specialiștii nu s-au pus încă de acord asupra acestui lucru, pasionații de vin intuiesc că atracția vinului, caracterul lui aparte în lumea băuturilor alcoolice, nu ține atât de funcția sa socială, cât de capacitatea vinului de a transmite frumusețe. Fie că vorbim de echilibrul componentelor sale, fie că ne raportăm la frumusețea peisajului, vinul și spațiul în care crește au fost întotdeauna apreciate după criterii estetice. Deși teoretic vinul se poate face și într-o magazie, efortul producătorilor de vin de a face ceva bun și  în același timp, frumos trebuie apreciat. Investiția în peisaj, respectul pentru spațiu privit din perspectiva unui arhitect, grija pentru natură, înnobilează vinul.

În aceasta lună, am avut ocazia să degust vinurile uneia dintre cele mai frumoase crame construite în Spania: Bodega Baigorri din Rioja Alavesa, al cărei distribuitor exclusiv în România este Vinorama. Crama este proiectată de arhitectul Inaki Aspiazu și este construită pe șapte etaje, în așa fel încât gravitația – și nu alte mijloace mecanice- să să fie folosită în etapele elaborării vinului.

Am degustat Baigorri Rosado 2016, Baigorri Blanco, fermentado en barica 2016, Baigorri Crianza 2014, Baigorri Rezerva 2010, Bai gorri Garnacha 2012, Baigorri de Garage 2010 și Baigorri Belus 2010.

În ceea ce mă privește, cea mai mare surpriză a fost Baigorri Blanco 2016. Realizat 90% din Viura, din vii cu vârsta în jur de 60 de ani și fermentat în baric, vinul este complex și echilibrat, proaspăt și cremos, cu arome de vanilie, pepene galben și condiment, cu un final lung și expresiv. Mi-a adus întrucâtva aminte de Le Renard Blanc al lui Guy Benin.

Mi-au plăcut și Baigorri Crianza 2014 (90% Tempranillo, Garnacha) și Baigorri Rezerva 2010 (100% Tempranillo). Baigorri Crianza (14 luni în baric) se deschide cu aroma tipică de coajă de portocală a vinurilor din Rioja, are o structură densă dar foarte bine echilibrată de aciditatea vinului. Finalul e proaspăt, cu arome de ciocolată și condiment. Un vin cu un bun raport calitate/preț.

În cazul Baigorri Rezerva 2010, aromele de fructe roșii și coajă de protocală se îmbogățesc cu cele de vanilie și condiment datorate lunilor suplimentare de baric. După aerare, vinul devine suplu, catifelat, cu arome intense de vișine, ciocolată și vanilie. Tanini sunt încă tineri, iar aciditatea vinului îl recomandă pentru o păstrare mai îndelungată.

Baigorri de Garage 2010 (100% Tempranillo din vii bătrâne) este mai rotund, mai corpolent și mai intens aromatic decât Rezerva. Predomină aromele de prună, fum, cuișoare și eucalipt. Un vin care merge perfect cu un desert cu smochine și ciocolată neagră.

Baigorri Garnacha 2012 este rotund, corpolent, intens aromat, cu textură cremoasă și tanini moi.

Baigorri Belus 2010 (majoritar manzuelo) este cel mai diferit din toată gama vinurilor roșii, cu un profil aromatic distinct, de piele și de pământ, apropiat mai degrabă de vinurile toscane. Un vin cu aciditate bună, cu arome fructate dar și florale, cu tanini vii.

Gustativ, vinurile Baigorri se caracterizeaeză prin suculență, o structură densă, cărnoasă, de fruct, cu tanini moi, intens catifelați, o textură mătăsoasă care îmi aduce aminte de vinurile din fetească neagră. O fetească neagră la cub !

Leave a Comment

Filed under degustări, călătorii la crame

Tentația filosofiei

Nu-i așa că nu știați că în 2004, Londra a găzduit prima conferință despre vin și filosofie ? Să fie vorba de apariția unei noi discipline de studiu ? În orice caz, numărul cărților al căror titlu reunește cele două cuvinte e tot mai mare. În această lună, o nouă carte despre vin a apărut în librării.  “O mare de vin și un strop de filozofie” este o colecție de eseuri despre vin scrise de profesori de filosofie, de viticultori și de bloggeri de vin.

Eseurile au teme dintre cele mai diverse, de la rolul pe care l-a avut vinul în motivarea artei, la analiza lingvistică a discursului despre vin sau la interpretarea vinurilor ca bunuri Veblen.

În ceea ce mă privește, articolele scrise de viticultori -Randall Grahm, oenolog la Boony Doon Vineyards și  Warren Winiarski- vinificator la Stag’s Leap Wine Cellars- mi s-au părut cele mai interesante, poate și pentru că abordează teme care mă preocupă, cum sunt terroir-ul sau măsura în care vinurile din Lumea Veche și Lumea Nouă pot fi judecate după aceleași standarde.

Iată cum descrie Randall Grahm experiența degustării unui Riesling din podgoria Münchberg, produs de André Ostertag: “În timpul acestui eveniment al revelației, a fost cu asupra de măsură de clar că se întâmpla ceva diferit cu vinul lui André față de celelalte. Nu doar că avea mai mult dintr-o anumită calitate decât vinurile din California, dar și vinul părea să posede o ordine foarte diferită a calităților, ca și cum ar fi putut veni de pe o altă planetă. Era diferit din punct de vedere ontologic, avea o ordine a ființei diferită. Fără a folosi o comparație excesiv de antropomorfă, era ca și cum vinurile din California ar fi fost învăluite într-un soi de ceață plăcută, dar difuză, în timp ce Rieslingul ar fi avut un fel de fermitate de stâncă în chiar esența lui (…)  Vinurile din California erau toate triumfător de exuberante: aveau un fel de calitate a nerăbdării de a plăcea, înduioșetoare ca privirea unui cățeluș. Vinul lui André era întradevăr foarte plăcut, însă nu era acolo ca să placă. Sunt sigur că, dacă André ar fi fost presat să caracterizeze diferența, el ar fi sugerat cu blândețe și respect că, probabil, vinul său exprimă un terroir.”[1]

Cunosc acest sentiment și cred că toți cei care au încercat vreodată în fața unui vin aceea senzație particulară că vinul comunică cu tine, fără însă a face vreun efort ca să-ți fie pe plac, devin pasionați de vin, căutători neliniștiți ai acestor senzații rare.

Și mai interesant este articolul lui Warren Winiarski care discută criteriile și standardele după care diferite tipuri de vinuri din Lumea Veche și Lumea Nouă ar trebui judecate. Pornind de la istoria vinului care sugerează originea comună și perpetuarea aceleași tradiții, Winiarski nu consideră importantă diferența dintre cele două lumi și ne propune depret standard criteriul unic al distincției dintre “vinurile regionale” și “cele clasice”.

“Există vinuri care posedă “calitate”, deoarece par să reprezinte caracterul solului și al climei regiunii. Întra-devăr, printr-o remarcabilă putere de asociere, aceste vinuri par să poată exprima multe lucruri în legătură cu locul unic în care își au originea. Suntem atrași de ele, deoarece își dezvăluie originalitatea. Ne place cu adevărat ceea ce este “al nostru”. Există un “confort” al vinurilor regionale, deoarece sunt în conformitate cu ceea ce este “al nostru”. Ele sunt bune aici și acum, tocmai deoarece seamănă cu ceea ce este aici și acum. Există asocieri fermecătoare și intime cu circumstanțe locale, nu doar cele precum solul și clima, dar și cu clopotnițele, clopotele bisericilor, copacii, satele și istoria. Pe de altă parte în alte locuri în care se cultivă strugurii, există un potențial astfel încât vinul să se îndrepte în altă direcție. Căci pe lângă faptul că ne place ce este “al nostru”, suntem atrași de ce este “cel mai bun”. Numesc acest lucru “tentația clasicului”. În acest caz, există chiar o oarecare negare a calităților exclusiv regionale ale vinului, pentru a evita asocierile limitate. Aceste vinuri posedă calitate, deoarece își regăsesc identitatea prin considerente cum ar fi armonie, echilibru, proporție, scară, mărime și relație eufonică între componente. Este clar din enumerarea acestor calități că nu există nici o tentativă, în această clasă a vinurilor, de a ne concentra pe sau de a consolida caracteristicile regionale.”[2]

Pertinentă diferența pe care o susține Winiarski, care reușeste în cele din urmă să arunce o punte între vinurile lumii, punând în valoare tradiția, dar și constanta ei provocare prin inovație. Criteriul descris de el mi se pare crucial pentru a motiva caracterul special al vinului, puterea lui de a transcede considerente geografice, istorice sau naționale pentru a se exprima de deasupra lucrurilor, ca un dar divin.

[1] Randall Grahm, Sufletul vinului, explorarea sensului, O mare de vin și un strop de filozofie, editura Baroque Books, pag 347-348

[2] Warren Winiarski, Lumea Veche și Lumile Noi sunt separate?,O mare de vin și un strop de filozofie, editura Baroque Books, pag 397

Leave a Comment

Filed under cărti despre vin

Vega Sicilia sau cum ajung vinurile bune vinuri mari

Cred că vinurile bune devin vinuri mari în momentul în care reușim să le localizăm și să le identificăm. Vinurile stabilesc întotdeauna o legatură cu noi prin nume sau etichetă – ăsta e rolul marketingului – dar ele devin cu adevărat semnificative atunci când reușești să le circumscrii unui loc și le poți recunoaște apartenența la acel loc anume. Asta e poate cea mai specializată componentă a promovării unui vin. Nu design-ul sau numele sunt importante, ci fixarea locului de proveniență în mintea consumatorului. Abia după ce această legătură se creează vinurile bune își încep carierea de vedete internaționale.

Am reflectat la aceste lucruri în timpul unei verticale de Vega Sicilia Tinto Valbuena 5◦, 2006- 2012, organizată la Ethic Wine de importatorul acestor vinuri în România, Cramele Halewood. Vega Sicilia este acum un concern internațional care produce vin în cinci crame diferite, din Spania și din afara ei, dar la începuturi, fondatorului cramei îi revine meritul de a fi fost primul care a plantat struguri în zona Ribera del Duero și care în timp, a făcut-o celebră. Dacă la început în Ribera del Duero au fost 12 crame, acum sunt aproximativ 400. Cu toate astea, Vega Sicilia își vinde vinurile pe piața din Spania, cu prealocare, în baza unei liste închise. Reprezentantul cramei ne povestea că au o listă de așteptare de 2000 de nume și că locul pe lista închisă de prealocare se lasă moștenire rudelor. De asemenea, mi s-a părut remarcabilă strategia cramei de a diversifica gama de produse, nu cumpărând mai mult hectare în Ribera del Duero și încercând să planteze chardonnay  sau riesling, ci achiziționând o cramă cu pedigree din Tokaj, Orezmus, atestată de la 1502. Numărul unu se asociază întotdeauna cu numărul unu, o regulă de aur a brandingului.

Cât despre cele 7 vinuri degustate, ele au o stilistică similară. Valbuena este rezultatul unui blend de vinuri din același an, 80% din cantitate maturată în baric francez și 20% în baric american, dar în funcție de clima anului de recoltă și de starea strugurilor această proporție poate varia, astfel încât vinurile să nu fie radical diferite de la un an de recoltă la altul.

Din punctul meu de vedere, cel mai bun vin al seriei a fost Vega Sicilia Valbuena 2010, 100%Tempranillo. ( Începând cu 2010, Vega Sicilia schimbă rețeta și Valbuena va conține 100% Tempranillo). Vinul are aciditate mare și o expresivitate directă de vișine și cafea. E un vin de cumpărat acum și de păstrat încă vreo zece ani. Mi-a plăcut și Valbuena 2006, un vin de băut acum, cu arome mai bogate ( 75% Tempranillo, 25 %Malbec și Merlot) și un corp mai generos. Recoltele 2011 și 2012 sunt vinuri dure, cu tanini puternici, foarte tinere, care trebuie să mai aștepte câțiva ani înainte de a fi băute. Valbuena 2008 e rezultatul unui an rece și ploios este cel mai slab vin al seriei, în timp ce Valbuena 2007 și 2009 sunt vinuri bogate, corpolente, generoase.

Valbuena e un vin robust și direct, asemeni oamenilor locului și climei specifice, ”tres meses de ivierno y nueves meses de infierno”, i-am auzit pe spanioli zicând despre climatul extrem al z0nei. E un vin care, cel puțin pentru mine, reușește să întruchipeze Spania și care își găsește corespondentul literar în persoana lui Diego Alatriste y Tenorio, veteran al regimentelor tercios. Secretul celebrității acestui vin stă în capacitatea lui de a se identifica cu un loc și de a fi recunoscut ca atare. Am înteles după ceva vreme că ceea ce căutam în vin, pe lângă bună dispoziție, sunt rădăcinile și vom aprecia întotdeauna un astfel de vin capabil să ne poarte acolo.

PS. Dacă nu ați citit cărțile lui Arturo Pérez- Reverte, vă recomand mai ales « Pictor de război » și din seria numită Căpitanul Alatriste « Soarele de la Breda ». E literatură de foarte bună calitate, care asemeni vinurilor Vega Sicilia, e capabilă să vă dezvăluie locuri mitice pătate de sânge.

Leave a Comment

Filed under drinking in good company

Avalanșa spumantelor în primăvara timpurie a Clujului

Zilele trecute la o degustare Vega Sicilia, povesteam cu vecinul de masă, francez, importator de vinuri, despre târgul de vinuri Wine Up. Aș vrea să merg și eu, mi-a spus el. Dar ai ce face două zile la Cluj ? Eh, am răspus eu, zâmbind, amintindu-mi că sunt blogger de vin. O zi pentru albe și o zi pentru roșii…

Peste câteva zile ne-am revăzut la Cluj la Wine Up și l-am întrebat cum i se pare. E fain, mi-a spus, Clujul nu e ca Bucureștiul.  O primă impresie pe care am tot auzit-o, un loc comun poate, dar în primul rând în această diferență de atmosferă rezidă farmecul evenimentelor organizate la Cluj, fie că vorbim de Wine Up, fie că vorbim de TIFF.

La cea de treia ediție, Wine Up a crescut și a avut nevoie de o locație nouă, Palatul Banffy. Au fost mai mulți expozanți (32) și mai mulți vizitatori. Și ceea ce mi s-a părut extrem de important, din spusele expozanților, printre vizitatori au fost și mulți reprezentați ai industriei HORECA, proprietari de baruri și specialiști, angajați în marile lanțuri hoteliere din țară. Clujul vrea să știe “cu ce se mănâncă” vinul și ăsta e un semn foarte bun pentru dezvoltarea calității serviciilor orașului.

Vedetele acestei ediții au fost vinurile spumante, cu mare succes la public și specialiști deopotrivă. Pe lângă spumantele deja cunoscute Rhein Extra de la Halewood, Crâmposie de la Prince Stirbey, Kotys de la Petro Vaselo și Cuartz de la Crama Gîrboiu, în lunile ce vin veți avea ocazia să gustați două branduri noi: Carassia și Johanna. Crama Carastelec lansează o gamă de trei vinuri spumante – Carassia Clasic – extra brut, Carassia rose ( Blanc de Noir – 100% Pinot noir) și Carassia Blanc de Blancs ( 100% Chardonnay). De asemenea, Crama Bauer vă pregătește un spumant din fetească regală, Johanna.

Mi-au plăcut și îmi doresc să redegust: Feteasca regala 2015, Prince Stirbey, O.R.A.N.G.E 2015 Bauer, Chardonnay Maletine Petro Vaselo, Pinot noir 2011 Corcova, Cuvee Andrei Cabernet Sauvignon Avincis, Thea Viognier, Halewood, Blaufrankisch Nachbil , Invictus 2015, Fetească regală și Riesling, Chateau Vartely.  Retrospectiv, privind lista de mai sus, constat cât de puține vinuri din soiuri tradiționale românești au fost la aceasta ediție. Mult Pinot noir, Chardonnay, Riesling de Rhin, Cabernet și Merlot. Vinuri corecte, dar comune. Nu poți să produci în România riesling la nivelul de expresivitate al lui Leon Beyer- ca să dau exemplu un vin care a fost spre degustare în expoziție la standul Vinimondo-  și nici nu cred că un astfel de vin ar avea succes la export, dar poți să faci vinuri foarte bune din fetească regală. Cred că soiurile românești pot oferi vinurilor noastre personalitatea care le lipsește, iar instituțiile abilitate din domeniul viei și vinului ar trebui să țină cont și de acest aspect. În orice caz, un subiect rodnic de discuție pentru un viitor masterclass.

Așadar, să ne vedem cu bine la Wine UP 2018 !

Leave a Comment

Filed under ştiri cu şi despre vin

Despre români și fetești

Povestea rivalității dintre feteasca regală și feteasca neagră îmi aduce aminte de anecdota părintelui cu doi copii, dintre care unul foarte talentat la matematică, care în loc să-și concentreze atenția asupra potențialului acestuia îl meditează intensiv pe cel de- al doilea ca să-l aducă la același nivel cu primul.

Desigur în lumea vinului, ca în viața oricărui produs menit vânzării, un cuvânt greu de spus îl au moda, trendul, obiceiurile de consum ale momentului. Totuși, via fiind o investiție pe termen lung, îmi e greu să înțeleg de ce, în timp ce feteasca neagră e preamărită ca soi indigen destinat să ne reprezinte, feteasca regală stă într-un con de umbră. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât feteasca regală are avantajul de a fi cultivată în aproape toate zonele viticole ale României, iar expresia ei aromatică e relativ unitară si ușor de recunoscut. În plus, feteasca regală e un soi extrem de versatil din care se pot produce toate tipurile de vinuri albe: spumante, vinuri albe seci lejere, vinuri albe seci maturate în butoi, vinuri demiseci și vinars. Din punctul meu de vedere, feteasca regală pare copilul mai talentat.

M-am gândit la toate considerentele de mai sus degustând o fetească regală de la Miniș, uitată prin pivniță:  Feteasca regală, 2009, Wine Princess de la Balla Geza. Dacă o mai găsiți prin vreo vinotecă, e o surpriză foarte plăcută. În ciuda vârstei, vinul a fost extrem de proaspăt, cu arome florale, dar și intense nuanțe de alune prăjite, caracteristice feteștii regale. Corpul vinului onctuos, dar  în același timp proaspăt, avea aceea vibrație gustativă pe care am mai întâlnit-o la rieslingul german. Finalul vinului a fost lung, complex,  cu arome de polen, alune și migdale.

Vinul a fost un companion agreabil alături de ardei umpluți cu carne de vită, migdale și nuci. O rețetă din America Laină pe care o găsiți în cartea Laurei Esquivel “Ca apa pentru ciocolată”.

2 Comments

Filed under vinuri povestite şi recomandate, vinuri româneşti

Sărbătoarea continuă

“Pe atunci, în Europa, vinul era considerat ceva la fel de sănătos și de firesc ca și mâncarea și totodată ceva care îți aducea fericirea, plăcerea și buna dispoziție. A bea vin nu era nici un semn de snobism, nici de sofisticare și nici nu constituia un cult – era o chestie la fel de naturală ca mâncatul și, pentru mine, extrem de necesară; nici nu mi-ar fi trecut prin cap să mănânc fără să beau vin sau cidru sau bere. Eram înnebunit după toate vinurile, în afară de cele dulci sau dulcege sau prea grele ( și nici nu îmi trecuse prin cap că cele câteva sticle de Mâcon alb, sec și ușor pe care le băusem împreună ar fi putut să-l facă pe Scott (Fitzgerald) să-și piardă mintile.”[1]

Dacă voi scrie vreodată o carte despre vin, acesta ar fi pasajul cu care îmi doresc să se deschidă. Hemingway surprinde în câteva cuvinte rostul vinului, o băutură pentru cei care lucreză pământul, și pentru cei care se roagă, pentru cei care iubesc natura, pentru gurmanzi și pentru cei în căutare de inspirație. E o băutură care îndeamnă la simplitate și care a a ajuns paradoxal, inaccesibilă în momentul în care planeta a început să producă mai mulți litri decât poate bea.

Am descoperit de curând, o carte dedicată gurmandului Hemingway, o încercare de a reface rețetele felurilor de mâncare, unele dintre ele clasice, care apar în literatura lui Ernest Hemingway. Cartea lui Craig Boreth e un compendiu de rețete și de pasaje culinare atent culese. Dacă aveți talent de bucătar, poate veți încerca tocana de iepure a lui Pilar din “Pentru cine bat clopotele” sau celebrul sandviș Muntele Everest. Mie însă, cartea mi-a făcut o mare poftă să citesc și să recitesc literatura lui Hemingway, dintr-o perspectivă nouă, cea a vinului.

Asemeni scriitorului, personajele sale sunt băutori, cunoscători, și iubitori de excese bahice, dar vinul nu este nimic mai mult decât o băutură cotidiană, la îndemâna oricui și care se servește într-o ordine bine cunoscută de toată lumea. E poate surprinzător, dar Hemingway nu a fost un poet al vinului, ci un băutor pasionat, un cunoscător al vinurilor și mâncărurilor potrivite, consumate în cantități neortodoxe, într-o perioadă în care vinul bun era ieftin, iar asocierea lui cu mâncarea nu însemna sofisticare, ci bun simț. Și nici nu e nevoie de mai mult de două propoziții precum cele de mai jos, ca să-ți poți imagina gustul, dar și iluzia, sărbătorii fără de sfârșit:

“Am servit prânzul sus la Botin. Este unul dintre cele mai bune restaurante din lume. Am servit purceluș de lapte fript și am băut Rioja Alta. (…) Am mâncat o masă îmbelșugată și am băut trei sticle de Rioja Alta.”[2]

”[1]Ernest Hemingway, Sărbătoarea Continuă, Editura Polirom, pag 118

”[2]Ernest Hemingway, Fiesta, Editura Polirom, pag 245

PS. Din păcate, traducerea cărții din engleză are destule erori, cele mai multe datorate faptului că  traducătorul a ales să traducă de unul singur pasajele literare – ce-i drept multe- în loc să apeleze la cele din cărțile deja traduse și publicate.

Leave a Comment

Filed under poeții vinului

Bordeaux – ca într-un film cu Alain Delon

Din când în când, mi se face poftă să beau un Bordeaux matur, așa cum mi se face dor să revăd un film polițist cu Alain Delon. Într-unul dintre ultimile filme pe care le-am revăzut îmi amintesc de o scenă în care Alain Delon în rolul polițistului îi toarnă inculpatului încătușat un vin de Bordeaux într-un pahar de apă.

În Franța anilor 60- 70, veți descoperi în filmele perioadei, vinul nu se bea din pahare cu picior și nici nu se decantează. De fapt, am realizat cu ocazia degustării de Bordeaux-uri mature organizată de Ciprian Hareț că putem vorbi nu numai de impactul anului/climei asupra vinului, ci și de o anumită stilistică a perioadei în care a fost făcut. Vinul e un tovarăș  fidel al stilului nostru de viață, al aspirațiilor și gândurilor noastre, iar degustarea de Bordeaux-uri din zone diferite, mi-a trezit acestă idee anume că vinul ar putea fi subiectul excelent al unui studiu antropologic.

Am degustat: Domaine de Chevalier 1996 (Pessac-Léognan), Château Potensac 1990 (Médoc), Château La Lagune 1988 (Haut-Médoc), Château Laroque 1975 (Saint-Émilion), Château D’Issan 1970 (Margaux), Château Mouton Baron Philippe 1970 (Pauillac), Vieux Château Certan 1997 (Pomerol), Château Montrose 1994 (Saint-Estèphe), Château D’Arche 1999 (Sauterne).

În ceea ce mă privește, vinurile din anii 70 au fost regalul acestei degustări. Este drept că 1970 este recunoscut a fi un an bun în Bordeaux, dar e greu de crezut că după 45 de ani, un vin se mai poate exprima cu o prospețime ce poate pune în dificultate un vin cu 20 de ani mai tânăr. Și totuși așa a fost.

Cel mai bun vin al serii, Château D’Issan 1970, a avut o culoare intensă, strălucitoare și un parcurs gustativ atât de echilibrat încât vinul merita să fie contemplat mai degrabă ca o plăcere estetică. Abia acum am înțeles de ce zona Margaux este atât de apreciată de cunoscători.

Vinul meu preferat din Bordeaux rămâne însă, Château La Lagune, un vin senzual, cu un plus de carnație și de forță, pe care îl asemăn cu un hohot de râs zglobiu.

Dincolo de plăcerea de a surprinde nuanțe și diferențe subtile între vinuri făcute cu măiestrie, degustarea a fost un prilej de a pune față în față vinuri vechi de 20 – 26 de ani cu vinuri vechi de 40 – 46 ani, și ceea ce m-a surprins a fost constatarea că, deși vinurile de Bordeaux păstrează caracteristici unitare după care pot fi recunoscute chiar și în orb, există o evidentă diferență între vinurile făcute acum 40– 45 de ani și cele produse cu 20 de ani după ele. O diferență care ține și de tehnologia tot mai avansată, de normele în schimbare – vinurile din anii 70, de exemplu, au cantități mai mari de sulfiți-  dar cu siguranță și de viziunea fiecărei generații de oenologi asupra gustului unui vin bun.

Această viziune pare să se fi schimbat în ultimii 20- 30 de ani. Vinurile din anii 90, deși au beneficiat de tehnologie și de norme sanitare bine implementate, par mai facile, mai grăbite, mai făcute să placă. Este vinul martorul tăcut al schimbărilor profunde din viața noastră, al modului în care ne-am repoziționat valorile ? O întrebare la care cred că merită să reflectăm.

Leave a Comment

Filed under drinking in good company