Author Archives: Mona

Bucureştiul nu e un oraş urât, este doar neprielnic omului–pieton, omului-biciclist şi omului -în -vârstă, un oraş veşnic pe fugă, care nu iubeşte lentoarea şi răgazul. Bucureştiul pare să fie oraşul prin excelenţă al cetăţeanului turmentat. Cu toate astea, este oraşul meu, farmecul lui este cel al copilăriei mele, şi colecţionez cu aviditate orice mărturie care îi evocă frumuseţea.

Cartea lui Luli August Sturdza m-a învăluit în lumina şi umorul ei, şi mi-a oferit câteva imagini inedite ale Bucureştiului din alte vremuri, filtrat prin nostalgia copilariei. Dar cel mai tare m-a fermecat incredibilul talent al autoarei de a decupa secvenţe cinematografice.

„O trotinetă e mapamondul când ai cinci ani. Am voie s-o folosesc pe şosea numai cât se întinde gardul grădinii noastre. Pe partea cealaltă a şoselei, un băiat bălan cu obraji rotunzi împinge şi el o trotinetă. Aşa cum se înţeleg copiii, fără vorbe, nu ştie nimeni cum (toţi uităm), stabiliserăm reguli stricte: alinierea, semnalul de pornire dat de el, limita cursei, întoarcerea, sosirea la locul din care porniserăm.

Mi se pare importantă întrecerea, deşi invariabil o pierd, de nenumărate ori în fiecare dimineaţă. Toată toamna aceea, o singură dată am câştigat-o: câinele de vânătoare care alergă pe lângă el îi tăiase drumul. Nu m-am bucurat; nu era isprava mea, era vina câinelui. Uitându-mă peste umărul stâng, pot reconstitui cu toate amanuntele (şi acum dupa zeci de ani): alinierea, trotineta lui cu roţi mari, cauciucuri groase, spiţe sclipitor argintii. În primăvara următoare aveam bicicletă. Capul băiatului blond cu obraji bucălaţi apăruse pe timbrele poştale: Mihai I, regele copil al României.

Odată cu bicicleta a crescut dimensiunea şoselei. Arcul de Triumf a fost dezlvelit din schelăria de lemn. Când nu sunt sergenţi prin preajmă trecem pe sub el cu bicicletele. Pentru scurt timp a fost aşezat sub Arc, mormântul Eroului Necunoscut. Născocindu-i o identitate îi facem „cărti de vizită” mari, scrise mare pe carton GHEORGHIŢĂ SMEU. Le lipim cu clei de pom pe mormânt, spre disperarea sergenţilor obligaţi să vină deseori să le culeagă. Întru uşurarea aceloraşi sergenţi, curând Gheorghiţă a fost mutat în Parcul Carol. (…)

În zilele săptămânii, şoseaua are puţini trecători – cam aceiaşi zilnic. De pe poarta casei acoperită cu iederă iese un bătrân frumos şi elegant, cu barbă căruntă, scurtă, cu pălărie, jachetă şi ghete gri-perlă. Plouă, ninge sau e arşiţă, cu pas măsurat şi sprinten îşi face plimbarea zilnică prinţul Moruzi. Bastonul e numai un accesoriu vestimentar.

Ieşind din curtea casei de alături, înconjurat de un stat-major, întotdeauna grăbit, trece Nicolae Titulescu. De multe ori un automobil îl însoţeşte încet. Ei nu se plimbă, se DUC. Nu i-am văzut înapoindu-se niciodată.

Înalt, înfăşurat în paltonul până la pământ, mult adus în susul spatelui, incât capul pare înfundat în guler sub pălărie moale cu bord larg. Siluetă inconfundabilă. Cu barbă lungă, neagră, cu umbrelă întotdeauna, trece încet Nicolae Iorga. E ora nouă dimineaţa. Ne-am putea potrivi ceasurile după plimbarea lui.(…)

La Arc acolo unde se întrerupe Aleea Călăreţilor, printre copacii mai tineri, e o cişmea-pompă la care e mare înghesuială dimineaţa devreme. Venind dinspre Băneasa cu pantofii în mâna sau legaţi de şireturi şi cumpăniţi peste umăr, lăptăresele se spală pe picioare şi se încalţă.

De când începe anul şcolar până la primul strat de zăpadă, cu ghiozdanul pe spinare, intâlnindu-ne la colţul străzii Popovici, fiecare dintre noi trebuie să ducă o castană, împinsă cu botul ghetei până la Bufet. Regula competiţiei: aceeaşi castană. Premiul competiţiei: acea castană.

La nord-vest pe cercul pieţei Bufet, fosta soţie a lui Take Ionescu, acum căsătorită cu un conte polonez refugiat, conduce personal şantierul unei construcţii. Invitaţi de proprietari, vedem planuri şi fotografii. Casa va fi, redusă la scară, copie a castelului de la Coribut, din Polonia, care aparţinuse contelui Voronieţki. N-am văzut privire mai limpede decât a acestui om modest şi fermecător. În următorii câţiva ani, aveam să-l întâlnesc în plimbările lui. N-am văzut haine mai ponosite purtate cu mai mare eleganţă (deşi era invariabil încălţat cu pantofi de tenis). Nu ştiam că întâlnisem primul exemplar autentic de aristocrat scăpătat şi dezrădăcinat. Categorie socială care, în următorii cincizeci de ani, va încerca să supravieţuiască ici-colo, prin ţările din Vest.

Am citat din Luli August Sturdza – Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat… Ed. Humanitas, 2012. (pag 142- 146).