Se spune că blogul e un mediu narcisist, un mediu în care scrii despre tine şi despre ceea ce te defineşte. Şi totuşi, ceea ce la început pare doar un hobby devine, încet, încet, o experienţă extraordinară, dar şi o responsabilitate ce trebuie asumată, faţă de ceea ce scrii şi faţă de cititorii tăi. Pe nesimţite, ei apar în scenă şi începi să te întrebi cine sunt şi să-ţi doreşti să îi cunoşti pentru că blogul presupune împărtăşirea unor valori comune.
De curând, am avut ocazia să discut cu un cititor care, întâmplător, e şi blogger. Vladimir Bulat citeşte Vinurile povestite de aproape doi ani şi a fost de acord să vorbim despre bloguri şi vin.
Mă întreb adesea cine sunt cititorii mei şi ce-i îndeamnă să mă citească. Ca autor de blog, ce crezi că are mai multă importanţă pentru cititorii tăi: acurateţea informaţiilor, miza şi actualitatea subiectului, personalitatea autorului, talentul narativ?
Aici se poate răspunde cu o întreagă disertaţie, de altfel despre cultura blogului există deja numeroase cărţi, dar nu e în intenţia mea să-mi adaug numele alături de altele, desigur celebre. Pot expune însă cîteva consideraţii, referindu-mă telegrafic la propria-mi experienţă în acest domeniu.
Blogul este un jurnal, pe care consimţi să-l faci public, sau îl orientezi spre cîţiva inşi afini, care formează un cerc restrîns sau e vorba de oameni care te plac, te citesc şi îţi aşteaptă opiniile, ideile. Trebuie să recunosc – este îngrozitor de greu să-ţi formezi un astfel de cerc, şi mai ales să-l menţii. Informaţia în general este prea multă, omniprezentă, şi ce anume poţi spune tu cuiva, ca să te citească, mai ales cu regularitate?! Trebuie găsit un ton anume, şi apoi se impune să cauţi prospeţimea informaţiei, savoarea cu care o serveşti. În sensul de inedit, pasionant, nu fără o doză de ludic. Asta te forţează să fii mereu în căutare, curiozitatea te ţine treaz, lucid, veghetor la toate din jur.
Internetul poate fi o sursă, dar nu – vai de mine! – singura. Pentru mine: călătoriile, biblioteca, galeriile de artă, muzeele, plimbările, întîlnirile cu oamenii, fotografiatul, moţăitul fără noimă aparentă, pot fi „puncte de start”. O fotografie oarecare în aparenţă, poate deveni o sursă de inspiraţie, ca şi o discuţie cu cineva de aproape sau chiar străin cu totul. Chiar acest interviu îl datorez lecturii blogului tău!
Cum a intrat vinul în viaţa ta?
Absolut firesc. La noi în casă s-a băut vin în permanenţă, vin de ţară sau de masă, mai ales la cină. Dar trebuie să menţionez faptul că după tragedia atomică de la Cernobîl, din 25-26 mai 1986, medicii sovietici au recomandat copiilor consumul unei cantităţi mici, dar sistematice de vin roşu. Face bine împotriva radiaţiei, spuneau ei. Nu pot estima cît bine a făcut vinul omenirii împotriva radiaţiei, dar pentru mine, în favoarea apropierii de gustul vinului, a fost determinant. Vinurile de colecţie le-am descoperit recent, nu fără ajutorul cunoscătorilor. Dar aşa cum un expert nu trebuie să spună niciodată că ştie totul – ci mereu să înveţe, să descopere, să se autodepăşească, tot astfel nu poţi şti totul despre vin. Aici se naşte paradoxul: cu cît îl bei mai mult, şi mai des, ajungi să înţelegi că ştii tot mai puţine despre vin.
Are vinul ceva în plus faţă de alte tipuri de băuturi ? Pe ce se fondează statutul lui aparte?
Da, vinul este ca omul bun: prietenos, devotat, uneori matur, alteori – mai copilăresc, dar întodeauna onest şi aproape… De cînd există omul pe pămînt, aceasta a băut vin; pîinea şi vinul sunt esenţiale pentru întreaga tradiţie creştină. „Vinul veseleşte inima omului”, spune Psalmistul…
Care e criteriul după care te ghidezi când cumperi vin?
Producătorul e important, uneori. Altă dată aplec urechea la recomandările celor care scriu despre vin, sau la cei care au băut anterior un vin bun, şi vorbesc cu pasiune despre el. Caut pe urmele lor. Este foarte important ca vinul să te binedispună prin tot ce are el mai de soi: culoare, consistenţă, corpolenţă, arome, grad de alcool etc.
Cât de importantă e pentru tine eticheta, numele vinului, design-ul sticlei ? Ai cumpărat vreodată o sticlă de vin atras de etichetă sau pentru că metafora numelui vinului ţi-a făcut cu ochiul?
Cum spuneam mai sus – eticheta este foarte importantă, cît şi denumirea. Dar nu-mi plac deloc numirile cu iz folcloric, cîrciumăresc, pretenţioase, prea familiare. Nu ne putem trage de şosete cu vinul. Nici culorile prea multe şi criante de pe etichete nu le agreez. O etichetă atent aleasă de producător atestă grija cu care acesta doreşte să-şi promoveze produsul, mereu şi asumat în favoarea calităţii licorii conţinute în recipient. Da, şi forma sticlei e importantă, dar să fie cît mai clasică – fără deformări nejustificate ale profilului acesteia. Accept ca volumul recipientului să depăşească 0, 75 l. doar în cazuri extreme, şi să fie vorba de un producător sau autor de renume, căci acesta are întotdeauna argumentele necesare pentru a mă convinge… Şi merg voios pe mîna lui!
Vinul preferat, povestea favorită?
Nu pot afirma că am un vin preferat, cred că îmi plac mai multe, atît româneşti, cît şi străine. Dar o povestioară scurtă am, legată de un vin. O divulg chiar aici. Undeva pe o străduţă lăturalnică, dar destul de aproape de Muzeul de Artă Decorativă (www.MAK.at) din Viena, am descoperit din întîmplare un magazin, Der Wein. Cred că e cel mai mare pe care l-am văzut pînă acum. Deşi ne pregăteam să plecăm spre aeroport, nu am putut renunţa la măcar două sticle de vin austriac. Am ales repede o sticlă după etichetă, că mi-a plăcut mie „Cocoşelul” pictat în acuarelă (ceva asemănător cu cel de pe Syrah-ul de la Recaş ! Dar pe un fundal alb), iar celălalt l-am luat pentru că era recomandat cu căldură de proprietara magazinului. Cînd să plătim, ce să vezi? „Cocoşelul” nu era de găsit în banca de date, fiind se pare ultima sticlă, şi l-am primit cadou din partea casei… Ei bine, „bonusul” s-a pomenit a fi poate cel mai bun vin băut în anul 2011! Am dezlipit eticheta, spre a o păstra, dar nu vreau să-i divulg numele, pentru a-l tezauriza doar pentru uz propriu. La vinuri trebuie să fii, uneori, egoist, pentru a mai avea parte de el şi altă dată: să nu se epuizeze stocul de sticle prea repede!
Vladimir BULAT este critic şi jurnalist de artă, eseist, blogger, traducător, expert în iconografia răsăriteană. A făcut studii de istoria artei la Kiev (1989-1990). A absolvit Academia de Artă din Bucureşti, în 1994. Stagiu de doctorat (1994-1997). Masterat în studii sud-est europene (1999).
A fost editor al revistei de artă contemporană ART-hoc (2000-2006) şi a tradus texte, studii şi interviuri cu personalităţi din lumea istoriei artei, teologiei, filosofiei, filmului (Boris Groys, Oleg Aronson, Irina Gluşenko, Victor Misiano, Ekaterina Dyogoti, Boris Kagarlitsky, Tilda Swinton, Alexandr Ivanov, Petr Mamonov etc.).
Cărţi publicate: Artă şi ideologie. De „realismul socialist” la „noua sensibilitate” (2000), Rugina & Co (2001), Ochiul de veghe (2005), Lazăr Dubinovschy (2006), Constantin Antonovici (împreună cu Doina Uricariu, 2011).
Cărţi traduse: Sensul icoanei de Nikolai M.Tarabukin (ed. Sophia, Bucureşti, 2008); Sankea de Zahar Prilepin (ed. Cartier, Chişinău, 2011).
